Asalt in portul celor 7 zeiţe

dimineaţa am debarcat în portul celor şapte zeiţe,
oamenii locului muriseră cu o seară înainte sub focul încrucişat al iertării.
Polidamas a fost primul care a păşit pe plaja blestemată
urletul lui de luptă ne-a adus sângele în obraji,
ca de fiecare dată când jefuiam casele părăsite ale muritorilor.

din colibele fără uşi, podoabele dispăreau una după alta,
lăcomia era atât de mare încât am luat şi brăţările de umbră ale icoanelor fumegânde.
ascunse în beciuri de piatră am găsit şi tăbliţele legii,
oamenii din vechime scriseseră în ele cele mai frumoase minciuni,
aşa că le-am luat cu noi ca dovadă că există moarte şi după moarte.

cei mai tineri dintre luptători au băut sângele femeilor răstignite pe podiumul vopsit
violet,
apoi au dansat pe jumătate goi invocând tristeţea unui ideal inutil.
am stat deoparte un timp pentru a reuşi să număr izvoarele secate de urmaşii
minotaurului
dar răzbunarea mi-a aprins pletele cu blasfemiile ei
şi a trebuit să îţi caut mormântul printre epavele corăbiilor aproape putrezite.

şi fiindcă sunt bărbatul unei singure trădări,
am jurat să îmi caut moartea
luptând pentru o cauză de dinainte pierdută,
undeva,
dincolo de albastrul impur al speranţei.

poezie de Eduard Dorneanu (29 august 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moarte, eşti nenorocită

Printre ziduri dărâmate
de cutremurul sălbatic,
Zi de zi te caut, moarte,
biciuit de-un vânt tomnatic.
Când ai zguduit pământul
casa mi-ai făcut-o scrum.
Prin moloz caut mormântul,
în viaţă nu vreau să rămân.
Mi-ai luat părinţii, fraţii.
Am rămas singur pe drum.
Cu ei ai luat şi pe alţii.
Ia-mă şi pe mine-acum!
La ce bun să mai trăiesc?
Mi-ai luat fata iubită.
Pe cine să mai iubesc?
Moarte, eşti nenorocită
De nu mă iei, gâtul îţi sucesc.
Şi-n cumplita disperare,
în lavă te pârjolesc.

poezie de Dumitru Delcă (ianuarie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sinucidere

nu am reuşit să ajung la timp pentru a opri gestul tău disperat,
ai hotărât că e mai bine să zbori fără mine,
dincolo de iubire, dincolo de regret.
ţi-ai adunat toate nimicurile într-o singură metaforă călăuzită de o spaimă ce îţi ardea aşteptarea.
am alergat disperat sperând să ajung lângă ţine înainte de a pleca lumina,
mi-am simţit picioarele de plumb iar paşii răsunau ca limba unui clopot ce anunţa moartea cu indiferenţă.

părinţii tăi mi-au cerut să îţi ard trupul în cuptorul unui august nemilos,
mi-au reproşat că din cauza mea ai plecat să cauţi binecuvântarea într-un loc păgân,
departe de casa părintească.
i-am ascultat răbdător cu capul plecat în praful amintirilor,
apoi am primit lovitură după lovitură din partea tuturor necunoscuţilor ce te doreau înapoi.

după ce patru anotimpuri au dansat pe mormântul tău acoperit de lacrimi mincinoase
m-am furişat să îţi sărut umbra însângerată de atâta aşteptare.
te-am găsit la fel de frumoasă, îngropată de vie într-un pământ străin
părul îţi crescuse atât de mult încât devenise văl de mângâiere pentru îngerii căzuţi.
pe faţa ta crescuse iederă şi floarea neuitării
iar eu am râs de durere, iubito,
am râs.

poezie de Eduard Dorneanu (14 august 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deocamdată, la acea oră, nu foarte matinală pentru o zi de vară, primul sosit dintre cei şapte tineri membri ai echipajului se dovedi a fi geneticianul Alex. Iar dacă mulţimea de curioşi strânsă în afara Institutului nu putea crea probleme nici unuia dintre cei şapte, nu la fel se putea afirma şi despre cei din interiorul Institutului, sau mai bine zis cele, pentru că marea majoritate erau tinere domnişoare, angajate ale Institutului sau încă eleve. Era de înţeles a cui sosire o aşteptau fetele – evident, nu a preşedintelui ţării, ci a Don Juanului Institutului, comandantul misiunii, ele fiind marile lui admiratoare. Şi pentru că aceasta era una dintre puţinele ocazii pe care le mai aveau de a-l vedea, ignoraseră complet "ameninţarea" directorului – dânsul n-avea decât să ia orice măsuri împotriva lor, oricât de drastice ar fi acestea – însă ele, admiratoarele înfocate ale lui Don Juan, nu renunţau la şansa de a-l mai întâlni, măcar o singură dată înainte ca el să plece în anunţata misiune spaţială, mult mediatizată în ultima perioadă.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sala armelor

m-am aşezat jos lângă patul tău ce dintr-o dată îmi părea uriaş,
mâna ta dreaptă atârna însângerată iar stropii de viaţă desenau cercuri,
multe cercuri.
am stat cu spatele la tine până când ai închis ochii pentru veşnicie,
nu am dorit să îţi văd convulsiile schizoide de dinaintea ultimului zbor.
ca o băutură amară, moartea m-a chemat lângă trupul tău din care durerea absenta motivat,
te-am stropit cu picături de apa neîncepută şi ţi-am povestit ceva ce între timp am uitat.

două nopţi am stat îmbrăţişaţi între moarte şi moarte.
Thanatos a fost răbdător şi a stat departe de întrebările noastre copilăreşti.
apoi, într-o zi ai început să miroşi a pământ amestecat cu uitare.
dintr-o lume întunecată, mi-ai cerut să te strig în toate zilele ce vor urma,
cu numele unei femei necunoscute.

când dimineaţa a venit să îţi ardă scrisorile de dragoste,
paharul era gol,
lumânarea stinsă...

poezie de Eduard Dorneanu (16 august 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu

sunt un înger sadic şi un demon masochist
prima dată când l-am întâlnit pe Dumnezeu era foarte tânăr
mă făcea să fiu mândru de suferinţa care mi-o dădea
mă simţeam flatat
important
între timp crucea mi-a devenit atât de mare
încât am devenit o aşchie din lemnul ei
mi-a îmbătrânit sângele
şi am asfalt în oase
pietre în loc de carne
sunt un fluture fără aripi, fără trup
doar o umbră cu gust de moarte
ce se scurge niciunde

poezie de Radu Chiorean (5 decembrie 2018)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu o singură dată am judecat o femeie după înfăţişare. Dar nu oricum, şi nu pe oricine... ci doar pe cele frumoase. Mereu am considerat că femeile frumoase sunt mult mai expuse "prostiei" decât cele urâte. Într-adevăr – chiar şi acum – consider că teoria mea este întemeiată. Detaliind, îţi pot da exemple atât de logice, încât chiar şi tu, ca femeie, îmi vei da dreptate. Alta mi-a fost eroarea. Am greşit prin faptul că am îndrăznit să amestec pe majoritatea în aceeaşi oală. Excluzând toate aceste "mimoze", care-s frumoase în zadar, am ajuns la concluzia că nu există femei inteligente şi urâte în acelaşi timp. Femei urâte şi proaste, există. Femei frumoase şi inteligente, la fel, există. Femei frumoase şi proaste, de asemenea. Însă niciodată, femei urâte şi inteligente în acelaşi timp; pentru că femeile inteligente nu pot fi urâte. Din contră, consider că sunt cele mai mişto fiinţe din univers.

Andrei Ş.L. Evelin în Începuturi (2016)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maci

mi-am luat frica de gât şi am speriat-o
făceam mâncare pentru familia mea frumoasă
tot mai frumoasă
tot mai frumoasă da
în ciuda limbilor boeme şi a cârpacilor de zvonuri
am luat-o de gât şi s-a speriat de moarte
da, de moarte s-a speriat
şi de frică a intrat în tocătorul de carne
şi mie nu mi-a fost milă de frica mea
şi am dat-o la carne deşi putea avea salmonella
sau cancer sau altcevaaaaaa

apoi mi-am vopsit buzele cu roşu aprins
foarte aprins de urlau după mine ştii cum urlau
după mine toate genocidele toate
prozele şi toate altarele
şi nu mă durea nimic şi umblam liberă
printre aceste stări roşii ca buzele mele de femeie
care are cea mai frumoasă familie
şi nu ştie de frică şi nici frica n-o mai cunoaşte
pe ea atât de roşie ca o unitate inamică

în sfârşit! fricii îi era frică!
panica o trăgea de mânecă gândurile mele roşii
ieşeau din ea aşa cum razele intrau
prin lucarne
frica se obişnuise frica cerea visa mesteca
şi fuma carne
aproape devenise celebră
această frică a fricii mele şi nu-i mai păsa că n-o simt
se dădeau pe ea blănuri la schimb
aur epopei argint
se mânca la masa
celor mai frumoase familii din vechiul corint

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum ne face tristeţea să pălim. Tristeţea, îngustând orificiile inimii, face ca sângele să curgă mai încet prin vene, şi devenind mai rece şi mai gros, să aibă nevoie de mai puţin loc în ele;astfel că retrăgându-se în venele cele mai largi, care sunt cele mai apropiate de inimă, sângele părăseşte venele cele mai îndepărtate. Dintre ele mai vizibile fiind cele ale feţei, aceasta apare palidă şi descărnată, mai ales când tristeţea este mare sau când ne cuprinde grabnic, cum se întâmplă la spaimă, a cărei surpriză întăreşte acţiunea care strânge inima.

citat celebru din Descartes
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de dune

am încercat să îmi vând armele pe un preţ de nimic într-un bazar, departe de tine.
negustorul mi le-a evaluat cu ochi răi, întrebându-mă dacă le-am furat sau doar le-am găsit în deşert.
nu am ştiut să răspund,
crescusem atât de înalt, încât vorbele mele nu încăpeau în cortul de pânză ponosită
şi a trebuit să-l omor.

murdar de sânge, am reuşit să mă strecor printre oameni ferindu-mi privirea şi strângând din dinţi,
cu banii luaţi pe o marfă nevândută, mi-am cumpărat un cal înaripat de la un profet mincinos.
fără nici o grabă am zburat peste arinii retezaţi de o dimineaţă venită prea târziu
şi am poposit liniştit în braţele de bronz ale unei femei pe jumătate îmbrăcată în lumină.

djinii s-au grăbit să îmi ridice casa cu acoperiş albastru asemeni cerului fără nori.
credeau că împreună vom porni către cetatea în care sunt zidite fecioarele dervisilor.
timpul era viu, clepsidra neîntoarsă
şi buzele nemuscate de gelozia ta

poezie de Eduard Dorneanu (8 august 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără cuvinte

azi m-am trezit devreme
cu o mare durere de cap

toată noaptea am visat
că le recitam poezii serafimilor
şi trebuia să utilizez cât mai multe cuvinte
niciodată pe-acelaşi sau unul asemănător
deoarece la fiecare greşeală lor le cădea câte-o pană
iar în lume se mai stingea câte-un poet

şi fiindcă la noapte aş putea avea acelaşi vis
m-am gândit să mai elimin din ele

am luat dicţionarul
am citit pagină cu pagină
cuvânt cu cuvânt
apoi am început să le tai cu o linie neagră
suficient de groasă cât să cuprindă literele cu coadă
dar şi pe cele moţate

cum vedeam unul care avea sinonime
cum îl tăiam
ori pe altul
pe care nu-l ştiam
la fel făceam

cum vedeam un termen de care nu mai auzisem de mult
hârşti cu carioca pe el
de i se făcea frig odată ce era întuneric în lumea lui
şi devenea tot mai mititel
că nici să se pipăie nu mai putea
apoi dispărea şi locul său imaculat se făcea

şi cu mare grabă îndată am ajuns la litera m
chiar la cuvântul moarte m-am oprit
din negru cum era
cum i-am dat cu carioca peste frunte
cum a strălucit
mai că nu-mi venea să cred
aşa că din nou i-am dat
iar şi iar până când s-a consumat toată

văzând că nu mai pot avansa către alte cuvinte
mi-am luat lexicul şi-am plecat spre librărie
să-mi cumpăr altă cariocă
însă în autobuz m-am întâlnit cu unii
le-am povestit totul
iar ei s-au luminat la faţă de o aşa mare descoperire

mi-au luat dicţionarul din mâini
au găsit cu totul alte cuvinte
şi-au început să le taie cu ce se nimerea
ba chiar un bătrân şi-a înţepat degetul
şi cu sângele lui le ştergea
aşa că atunci când am coborât în staţie
tăiasem deja jumătate
şi dicţionarul era cu mult mai uşor

dar fiindcă era prea devreme
librăria avea lacătul pus

e închis se deschide abia la zece fix
a zis cineva citind pe uşă

am luat dicţionarul
am şters lacăt închis zece şi fix
şi imediat s-au deschis uşile şi ne-a poftit înăuntru librarul
care apăruse acolo ca printr-o minune

unii nerăbdători l-au întrebat dacă nu cumva are carioci
da
din alea negre
a răspuns
şi ni le-a dat cu mare-ncântare
deoarece le avea crescute în degete
şi tocmai ce-l dureau foarte tare

după aceea ne-am pus pe treabă
a început să ne fie bine
zâmbeam
iar fiindcă timpul trecea mult mai repede
pe dată s-a înserat
şi mai erau atât de puţine cuvinte pe lume
încât abia de ne mai vorbeam

era de ajuns să dăm din mâini şi ne înţelegeam
apoi nu am mai dat nici din mâini
unul le tăiase din greşeală
asta am priceput când a clipit şi i-a curs o lacrimă
una singură
fiindcă un altul le-a şters pe următoarele

iar într-un târziu am văzut cu uimire
cum dispăreau de lângă noi
scaunele mesele cărţile pereţii acoperişul librăriei
străzile şi întregul oraş
chiar cerul a dispărut cu tot cu păsări
şi câte stele am putut vedea atunci cu ochiul liber
însă cuvântul moarte tot mai era la locul lui
şi tremura din toate literele singur pe pagină

iar nouă ni s-a făcut milă şi i-am spus
nu-ţi fie teamă
te iubim

atunci
s-a ridicat timid în genunchi
apoi în picioare
ca o armonică s-a desfăcut
şi după ce i-au dat aripi cu mare bucurie s-a înălţat

ne făcea semne să-l urmăm

şi-abia atunci pieliţa vieţii s-a dat la o parte
am închis ochii
am văzut raiul ca şi cum am fi sub pământ
am zărit râmele
şi am plâns fără lacrimi de ne tremurau cămăşile
fiindcă ne bucuram că şi râmele ajung în rai

pe urmă am rămas fără încălţăminte
fără haine
chiar fără unghii şi păr
am rămas goi
doar cu carnea noastră curată
însă nu ne-a fost frig
nici nu ne-am ruşinat
eram cu toţii tineri
fericiţi ca la facerea lumii
întrucât dicţionarul era şi el gol
şi lumina universul întreg
având corola din pagini albe
iar pe noi
drept semne de carte

poezie de Valentin Busuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără cuvinte

azi m-am trezit devreme
obosit cu o mare durere de cap
toată noaptea am visat că le recitam poezii serafimilor
şi trebuia să utilizez cât mai multe cuvinte
niciodată pe-acelaşi sau unul asemănător
deoarece la fiecare greşeală lor le cădea câte-o pană
iar în lume se stingea câte-un poet
şi fiindcă la noapte aş putea avea acelaşi vis
m-am gândit să mai elimin din ele
am luat dicţionarul
am citit pagină cu pagină cuvânt cu cuvânt
apoi am început să le tai cu o linie neagră
suficient de groasă cât să cuprindă literele cu coadă
dar şi pe cele moţate
cum vedeam unul care avea sinonime
cum îl tăiam
ori pe altul pe care nu-l ştiam
la fel făceam
cum vedeam un termen de care nu mai auzisem demult
hârşti cu carioca pe el
de i se făcea frig odată ce era întuneric în lumea lui
şi devenea tot mai mititel
că nici să se pipăie nu mai putea
apoi dispărea şi locul său imaculat se făcea
şi cu mare grabă îndată am ajuns la litera m
chiar la cuvântul moarte m-am oprit
din negru cum era
cum i-am dat cu carioca peste frunte
cum a strălucit
mai că nu-mi venea să cred
aşa că din nou i-am dat
iar şi iar până când s-a consumat toată
văzând că nu mai pot avansa către alte cuvinte
mi-am luat lexicul şi-am plecat spre librărie
să-mi cumpăr altă cariocă
însă în autobuz m-am întâlnit cu unii
le-am povestit totul
iar ei s-au luminat la faţă de o aşa mare descoperire
mi-au luat dicţionarul din mâini
au găsit cu totul alte cuvinte
şi-au început să le taie cu ce se nimerea
ba chiar un bătrân şi-a înţepat degetul şi cu sângele lui le ştergea
aşa că atunci când am coborât în staţie
tăiasem deja jumătate
şi dicţionarul era cu mult mai uşor
dar fiindcă era prea devreme
librăria avea lacătul pus
e închis se deschide abia la zece fix
a zis cineva citind pe uşă
am luat dicţionarul
am şters lacăt închis zece şi fix
şi imediat s-au deschis uşile şi ne-a poftit înăuntru librarul
care apăruse acolo ca printr-o minune
unii nerăbdători l-au întrebat dacă nu cumva are carioci
da
din alea negre a răspuns
şi ni le-a dat cu mare-ncântare
deoarece le avea crescute în degete şi tocmai ce-l dureau foarte tare
după aceea ne-am pus pe treabă
a început să ne fie bine zâmbeam
iar fiindcă timpul trecea mult mai repede
pe dată s-a înserat
şi mai erau atât de puţine cuvinte pe lume
încât abia de ne mai vorbeam
era de ajuns să dăm din mâini şi ne înţelegeam
apoi nu am mai dat nici din mâini
unul le tăiase din greşeală
asta am priceput când a clipit şi i-a curs o lacrimă
una singură fiindcă un altul le-a şters cu gândul pe următoarele
iar într-un târziu am văzut cu uimire cum dispăreau de lângă noi
scaunele mesele cărţile pereţii acoperişul librăriei
străzile şi întregul oraş
chiar cerul a dispărut cu tot cu păsări
şi câte stele am putut vedea atunci cu ochiul liber
însă cuvântul moarte tot mai era la locul lui
şi tremura din toate literele singur pe pagină
iar nouă ni s-a făcut milă şi i-am spus
nu-ţi fie teamă te iubim
atunci s-a ridicat timid în genunchi apoi în picioare
ca o armonică s-a desfăcut
şi după ce i-au dat aripi cu mare bucurie s-a înălţat
ne făcea semne să-l urmăm
şi-abia atunci pieliţa vieţii s-a dat la o parte
am închis ochii
am văzut raiul ca şi cum am fi sub pământ
am zărit râmele
şi am plâns fără lacrimi de ne tremurau cămăşile
fiindcă ne bucuram că şi râmele ajung în rai
pe urmă am rămas fără încălţăminte fără haine
chiar fără unghii şi păr
am rămas goi doar cu carnea noastră curată
însă nu ne-a fost frig
nici nu ne-am ruşinat
eram cu toţii tineri
fericiţi ca la facerea lumii
întrucât dicţionarul era şi el gol
şi lumina universul întreg
având corola din pagini albe
iar pe noi
drept semne de carte

poezie de Valentin Busuioc din Oraşul văzut prin oglindă
Adăugat de Valentin Busuioc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea violetă

Ciorapii de sticlă sunt aici
ar fi loc şi pentru câţiva păianjeni
se aduc somptuoasele tăvi de dantelă
sânii în borcanele străvezii
şi în mâinile celor mai frumoase femei
meduzele dorm ca în craterul celui mai agitat vulcan

vom fi la timp la această întâlnire
vom trece prin noapte ca printr-o cutie cu fosfor
la această întâlnire la care ne asteaptă
umbrele noastre ca nişte pantofi uzaţi
fluturii de sugativa care ne vor suge sângele
toate mănuşile uitate toate pleoapele
pe care ne-a plăcut să le sărutăm
tot ce am găsit pentru niciodată
gurile care ne-au rămas lipite de sâni ca nişte inele
plantele care ne-au crescut pe faţă în timpul somnului
apa limpede din pahare
spânzuraţii cu mâinile de cretă

în aceste castele negre ne aşteaptă crepusculul
şi piepturile noastre se vor freca de tăcerile lui
piepturile noastre de vată şi de întuneric
ne aşteaptă cutia cu muzica a morţii
capetele de ceară ale femeilor
pe care nu le-am întâlnit încă
perdelele groase după care ne vom putea ucide în linişte
steaua pierdută a unei dimineţi
ne-aşteaptă privirea lucidă a somnambulilor

am dormit atât
încât am pierdut obiceiul imobilităţii.

poezie clasică de Gellu Naum
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cineva arunca bulgări de pământ peste vise

în primele zile fără tine mă simţeam de parcă aş fi fost eliberat pe cauţiune,
mă aşteptam ca la ştiri să se afirme că eu sunt vinovatul moral pentru moartea ta.
zilele săptămânii au şters cu hârtie de ziar ferestrele mele,
nu am vrut să mă împotrivesc, am lăsat literele să îţi strige absenţa.
vecinul meu, pilotul de vânătoare a afirmat în public că m-a văzut cum secţionam
luna
i s-a părut chiar că am ascuns o parte din ea în ghivecele cu flori ale văduvelor de
război.
oamenii s-au revoltat şi au sugerat unei autorităţi fără putere să îmi tundă pletele,
aşa înţelegeau ei să mă pedepsească pentru faptul că întorc privirea la salutul lor.

cu timpul am învăţat să îmi cumpăr haine de culoare închisă,
apoi am îmblânzit inorogii rămaşi să rătăcească în fiordurile blestemate.
nu am avut curajul să te strig pe nume în locurile pustii unde oamenii se roagă unor
picturi naive
dar pot să jur cu cuvinte de sânge
că nu te-am uitat!

poezie de Eduard Dorneanu (28 iulie 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvinte

am devenit statui, nici măcar din piatră
nu mai avem timp nici în închisorile noastre din suflet
grilajele lor ne-au fost sparte
orbecăie întunericul prin multe dintre ele
ne-a fost violat până şi spaţiul inimii
iar iubirea ne-a fost alungată
mâini lungi au intrat în noi şi ne-au luat
cuvintele
am rămas muţi, vorbesc doar ecranele

ferestrele ochilor ne-au fost acoperite, cu un alt soare
nu al nostru, ci a lor
noaptea luna nu ne mai cântă versuri, ci sângerează
zăpada este roşie de sângele celor care mor
legile nu mai funcţionează

telefonul sună a întuneric, când plăteşti
creditul cu zilelor muncite pentru un cub, în care
ai doar ceasul şi-o masă la care somnul te răpune
căci vine un alt mâine, la fel

copii stau pe net şi afară ninge, degeaba
căci săniile pentru ei au devenit inutile
au devenit albinoşi
soarele a dispărut din obrajii lor

bună dragă, soţul sau ea îţi spune
tu nici nu tresari, eşti tot acolo
parcă şi după serviciu, şeful te întreabă
când e gata?

noaptea spaţiul dintre noi s-a mărit
salteua şi patul au fost prea scumpe
şi trebuie să ne odihnim
dimineaţa plecăm fără cuvinte
de parcă nici nu ne-am fi cunoscut!

poezie de Viorel Muha (ianuarie 2019)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Septembrie fără tine

toamna ne-a găsit îmbrăţişaţi într-un pat de frunze vii.
septembrie ţi-a copt roadele mirosind a femeie împlinită
iar eu le-am cules cu ochii închişi de spaima unui gest necugetat.
zilele ploioase ţi-au schimbat culoarea chemării,
din carnea ta îngerii au construit temple pentru cele mai iubite păcate.

atingerea ta s-a transformat într-un fulger ce îmi brăzdează trupul cu cicatrice de iubire,
pe buzele tale aroma dimineţilor se culege doar trecând printre furcile caudine ale
întrebărilor veninoase.

şi totul pare atât de firesc...

poezie de Eduard Dorneanu (2 septembrie 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iepurească

Era lună plină şi linişte,
banale şi plictisitoare discuţii
despre o moarte
care îmi părea frumoasă
şi chiar aşa era,
pentru că înşelase asimetria,
aşa cum eu pe tine
cu un iepure,

primul dintre toţi iepurii
pe care i-am întîlnit
mort şi viteaz,
umbla cu puşca după vînător
şi era grozav în convingerea lui
că mai trăieşte,

dar tragedia acestei întîmplări,
nu a fost un iepure sau
o simplă moarte -
ci liniştea,
căci era lună plină şi linişte,
liniştea aceea
care îţi fură pepenii din grădină
şi hoţul îţi place.

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brâncuşi a sculptat Coloana Infinitului, pentru a fi mai aproape de Cel de Sus. Fiecare dintre noi, putem construi o scară, pentru a ne apropia cât mai mult de Cer: din lacrimile celor pe care i-am făcut fericiţi; dar, mai ales, din propriile lacrimi, atunci când le-am luat înapoi ceea ce le-am dat!

Iulia Mirancea (10 octombrie 2012)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

În general, oamenii judecă mai mult după ochi decât după mâini, deoarece fiecăruia îi e dat să vadă, dar puţini sunt în stare să şi simtă. Fiecare vede ceea ce tu pari, dar puţini te simt cine eşti cu adevărat. Iar cei puţini nu vor îndrăzni să se opună părerii celor mulţi care au de partea lor autoritatea înaltă a statului ce îi apără. Deci, faptele oamenilor şi, mai cu seamă cele ale principilor pentru care nu există un judecător suprem care să le judece, trebuie privite numai prin prisma scopului. Prin urmare, e necesar ca un principe să facă în aşa fel încât să învingă şi să-şi păstreze statul. Iar mijloacele lui vor fi socotite totdeauna onorabile şi de fiecare lăudate, deoarece oamenii de rând sunt atraşi numai de ceea ce pare şi de succesul unui lucru. Iar lumea nu e făcută decât din asemenea oameni de rând.

Niccolo Machiavelli în Principele, XVIII
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

I: De ce plângem atunci când cineva drag moare? A. M: Pentru că nu ştim că efemerul merge să îmbrăţişeze eternul. În timp ce efemerul plânge după efemer, eternul e beatitudinea de dincolo de naştere şi moarte. Dacă oamenii ar afla natura lor reală, bătrâna moarte nu i-ar mai putea atinge. Moartea e atât de bătrână încât şi ea de abia aşteaptă să moară, dar cum ar putea să moară dacă omul crede în închisoarea mincinoasă a naşterii? Află ceea ce eşti şi vei fi dincolo de acest vis efemer numit naşterea onirică, lumea onirică a formelor şi fireşte o moarte la fel de onirică. În visul tău de azi-noapte ai visat o lume, de a cărei realitate şi temeinicie nu te-ai îndoit, şi totuşi ai supus-o morţii, genocidului, fără nici cel mai mic regret, când te-ai trezit. EXACT LA EL VA FI ŞI CÂND TE VEI TREZI DIN VISUL ÎN CARE ŢI SE PARE CĂ NOI VORBIM ACUM. Suferinţa ta la moartea cuiva drag, e doar coşmarul din care Maharaj te invită să te trezeşti chiar Acum! Doar eu Avadhut sunt singurul dincolo de naştere si moarte, dincolo de formă şi exact aşa eşti şi tu, DOAR TREZEŞTE-TE!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Credinţa, mai presus de cuvinte

buzele Domnului sărutând fântânile părăsite,
Hugues de Payens.
pădurile arzând în credinţa iubirii,
Robert de Craon.
nisipul chemând corăbiile lumii noi,
Everarad des Barres.
muzica albastrului fragmentată în mii de boabe de rouă,
Bernard de Tremelay.
femeile neiubite tremurând la porţile mănăstirilor,
Andre de Montbard.
cetăţile în ruină strigând numele oştenilor dezertori,
Phillippe de Milly.
vrăjitoarele arse pe rug la lumina lunii,
Odo de St Amand.
nostalgia locurilor sfinte părăsite de binecuvântarea divină,
Arnold de Torroja.
coroana a trei regi sfărâmată în faţa statuilor de piatră,
Gerard de Ridefort.
şarpele nordic luat prizonier într-o seară blestemată de sfinţi,
Robert de Sable.
mâinile murdare ale unui papă mort înainte de vreme,
Gilbert Horal.
asaltul asupra unui oraş sfânt la ora când mântuirea este imposibilă,
Phillipe de Plessis.
refrenul melodiei păgâne răvăşind speranţele tuturor celor botezaţi în numele morţii,
Guillame de Chartres.
tăbliţele unor legi absurde murdărite de privirea neagră a diavolului,
Pedro de Montaigu.
casele închiriate unor suflete pierdute ca răsplată pentru tăcerea fără de sfârşit,
Armand de Perigord.
rugăciunea de jad spusă la miezul zilei în piaţa oraşului cu nume de femeie lapidată,
Richard de Bures.
călătoria până la capătul lumii în căutarea celorlalte cuvinte,
Guillame de Sonnac.
apa vie murdărind feţele sfinţilor crucificaţi de o dogmă poleită cu sânge vinovat,
Renaud de Vichiers.
semnul disperării ocolind zăpezile munţilor mutilaţi de tristeţea orfanilor rătăciţi,
Thomas Berard.
inelul reginei mame învelit în flamura sfâşiată a unei dinastii caduce,
Guillame de Beaujeau.
marea bătălie de unde călăreţii lui Iisus nu s-au mai întors pe drumul de sare,
Thibaud Gaudin.
profeţiile spuse din mijlocul unui rug împlinind veşnicia,
Jacques de Mollay.

credinţa,
mai presus de cuvinte...

poezie de Eduard Dorneanu (16 septembrie 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!