Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Gabriela Gențiana Groza

Clopotarul

Ramuri de frasin spre cer se întind,
Leagănă fructe-n inele de șoapte,
Scutură seara, seninul aprind,
Limpede ziua fuge de noapte.
Dangăte slabe deschid rugăciune
În vatra-așezată-n câmpie;
Comete sonore în prag de Răpciune,
Iarba ascultă, fagul le știe...
Pasăre-nchisă în turnul sălbatic
Aerul umed topit în pustiu

Macină timpul străin, singuratic;
Ici, un păianjen cu trup argintiu
Locul veghează și casa reface
Din firul subțire, fragil și prelung.
Puii, vreo șapte, iviți din găoace
Aleargă-n mătase, abia se ajung.
În mantia-i sobră și rece, în turn,
Stă somnolent liliacul,
Prins de o bârnă, ursuz, taciturn,
Cu fruntea-n podele, săracul;

Și-o buhă curioasă, mereu prevestind,
Tot strigă arar temătoare
Și pene rugină pe aripi se sting:
- "Nu știți, veni-va el, oare?"
Pașii pe trepte de turn se-ntețesc;
- "E el, a sosit clopotarul!"
Din colțuri de noapte priviri se ițesc
Să-l vadă pe omul cu harul.
......................................
În satul cu frasini de unde-a vanit?
De unde-a purces clopotarul?

Locașul să-și schimbe a fost nevoit,
Căci vatra din deal fu amarul.
Avut-a cândva o nevastă, feciori,
O casă frumoasă cu dalbele-i trepte,
Cu geam veselit de ghivece cu flori
Pe-ai lui și pe el să-i aștepte.
Dar fulger din ceruri lovi într-o zi,
Pârjol, înghiți truda toată!...
Femeie și ziduri, orătănii și fii
Pieiră-n pojar dintr-odată.

Iar para cea groaznică-n miez de Cuptor
Îi luă clopotarului graiul,
Rămase în viață dar făr' de-ajutor
Să-și care el, singur doar, traiul.
......................................

Clopotnița-i vie când palmele lui
Prind funia dârz s-o dezlege,
Ca sunete scumpe să zboare pe grui...
-Se simte atunci ca un rege-
Și ritmic metalul se tânguie lin
În limba profund clopoțească,

De note sublime tot turnul e plin
Iar frasinii prind să-nflorească...
Și nu se socoate lipsit de noroc,
Că-i mut, că-i sortit la tăcere,
Grăiește un clopot în taină în loc
De lucrul ce-l face să spere.
Și e grăitor și cu cei din genuni,
Cu toată făptura deodată,
Slobode în juru-i în dangăt minuni
Și limba-i acum dezlegată!...

poezie de din Brevi finietur (2002)
Adăugat de Gabriela Gențiana GrozaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "La mana lui Cronos" de Gabriela Gențiana Groza este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -15.00- 11.99 lei.

Citate similare

Daniel Vișan-Dimitriu

Prințesa din turn

Crescuse într-o vreme când, în țară,
trufașii seniori voiau putere
și căutau, averea princiară,
s-o crească-n grabă, semănând durere
în rândul celor cu o viață-amară.

Plecaseră, demult, din vechea casă,
atunci când noul domn, cuprins de ură,
prin legea lui cea crudă, nemiloasă,
amenințând cu o pedeapsă dură,
și pâinea le-a luat-o de pe masă.

S-au așezat în mijlocul pădurii,
departe de război și de hoție,
săraci, făr-adăpost sau de-ale gurii,
dorind ca libertatea să le fie
păstrată cu puterile securii.

Erau puțini, dar vrednici și, cu anii,
au reușit să-și facă, împreună,
un rost, o viață nouă,-n care banii
n-aveau valoare-n casa lor comună,
în care fii erau chiar și orfanii.

Pădurea lor le oferea de toate,
iar apele din râu, de pește pline,
le completau vânatul, iar, curate,
poienile, sau margini de rovine,
erau cu multe grâne cultivate.

Ieșeau ades, în nopți cu lună plină,
spre târguri, din ce-aveau ca să mai schimbe,
se strecurau, cu pașii de felină,
pe drumuri ce păreau pe ei să-i plimbe,
deși distanța nu era puțină.

Erau puternici și atât de tineri,
încât erau priviți de multe fete,
iar ei, de-un timp, nu mai aveau abțineri
priviri strălucitoare să-și desfete
cu ochi ce-i admirau, cu mici rețineri.

Așa a cunoscut-o: într-o seară
când, printre alte stele, o privire
cu ochi căprui, de-o strălucire rară,
l-au străbătut, spre suflet, cu iubire,
făcându-l să tresară prima oară.

Era în turn, era demult închisă
de-un nobil ce-a dorit-o de soție,
dar ea, a lui, n-a fost nicicum dispusă
în viața ei, pereche îi fie,
și-a fost, în turnul dinspre nord, trimisă.

Cu frații lui, au fost discuții dure,
dar, în final, au mers cu el în luptă,
au câștigat și-au reușit fure
frumoasa ce din dragoste se-nfruptă,
prințesă... într-o casă din pădure.

poezie de din Zece
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Studentul

Îi păru că-i miez de noapte
Când privi cu greu afară,
Chiar de era ora șapte,
El crezu că-i abia seară.

Nu putu să-și amintească
Unde-a fost și ce-a făcut.
Un coleg vru să-i vorbească,
Dar că lui nu i-a plăcut.

– Lasă-mă și tu în pace!,
oricum nu am ce face,
Înțeleg am greșit,
Că doar nu sunt nesimțit.

Se izbi înspre căldare,
Cu nesaț bea-ntruna apă,
După câteva pahare,
Vesel ziua vru -nceapă.

– Ce, de-acum te-ai deșteptat!
Sau poate neică-ai uitat
astăzi avem examen,
Îl zise un bun prieten.

– Ia să nu-ți faci tu griji mari,
Cât mai am niște dolari,
O să vezi acum, bădiță,
Cum aduc bună notiță.

Și ieșind pe ușă-afară
Se-ndreptă spre facultate,
Să nu vii ca și aseară,
C-o pățești, la sigur, frate.

poezie satirică de (5 octombrie 2009)
Adăugat de Vladimir PotlogSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Daniel Vișan-Dimitriu

Om și deltă

E gol, din nou, vintirul. Mâna-i rece
încearcă îl tragă. E prea greu!
Se simte părăsit de Dumnezeu
și de noroc, iar timpul... timpul trece.

Mai are unul și-i departe satul.
De când s-a luminat, a căutat
prin toate câte-au fost. A colindat,
în balta lui, de-a lungul și de-a latul.

Ce-a fost, a fost demult și nu mai este,
iar ce mai este-acum nu-i de-ajuns,
dar poate-n locul lui cel vechi, ascuns,
o fi ceva și-n vremurile-aceste.

Îndreaptă lotca, ghionderul se-nfige
în mâlul gros și negru din afund,
iar amintiri prin gânduri îi pătrund
și caută voința să-i instige.

E mult de-atunci, la început de viață,
copil lipsit de griji ce hoinărea
prin apele din delta ce-i părea
o junglă deasă, plină de verdeață.

Era o curte-a lui, era și raiul
în care se născuse. Îl știa.
Era un loc de joacă ce-i dădea
atât cât trebuia să-și ducă traiul.

Iar peștele... Era atâta pește
încât își alegeau de prin vintir
doar ce voiau. Era un fel de bir
luat naturii simplu, bărbătește.

A fost demult. Acum e sărăcie.
Pe masa lui, un pește-acum e rar.
Încearcă, dar încearcă în zadar
prindă,-n primăvară, o scrumbie.

"Ia vedem!". Ridică, scurt, de plasă
și-l vede. "Vai, săracul cufundac!
Ce-ai căutat aici, la fund de lac?
Nu știi soarta-i, uneori, câinoasă?"

L-a desfăcut și, chiar atunci, în mână,
o aripă, încet, a tremurat,
apoi, de-o palmă aspră mângâiat,
s-a scurs, ușor, spre delta cea română.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Gabriela Gențiana Groza

Prin Roma lui Ovidius

poetului latin Publius Ovidius Naso, exilat la Pontus Euxinus

Când ai plecat din Roma,
Te-au plâns, poete, aștrii,
Iar îngerii din ceruri
Vărsau din ochi albaștri
Potop de-amare lacrimi
Aflând ce cruntă soartă
Spre-îndepărtatul Tomis
Al tău exil te poartă...

Pe marmura cea sobră
A vechilor palate,
Pe Viile de tine
Atât de mult umblate,
Se revărsa un vaiet
Din piepturi de fecioară
Cerând, vai, îndurare,
Ca versul să nu moară!

Dintre femei, din aur,
Ai fost ursit pleci
La Pontus Euxinus
Modest ca să petreci,
Pe lângă geții liberi
viețuiești o vreme
Sperând, din suferință,
La Roma te cheme.

M-au dus prin Urbe pașii
Acuma, peste ani
Și întrebat-am Tibrul
Și parcul cu platani,
De știu de firul vieții,
De-a bardului iubire,
De jertfa împlinită,
Mult mai presus de fire.

Am întrebat și piatra
Augustului mărit:
--Pedeapsa lui Ovidius
De unde-a răsărit?
Dar peste tot răspunsul
Mi-a fost șoptit în taină
Și însuși împăratul
A dat tăcerii haină...

Tărâmul ce odată
Te-a luat în găzduire
Îți poartă amintirea
În veșnică iubire.
Iar stihurile tale
Pieirii n-au fost date,
Izvod latinității
Și astăzi sunt scandate.

poezie de din Rostiri (1997)
Adăugat de Gabriela Gențiana GrozaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

În cânt de ploi pe flori de liliac

E primăvară verde, din pământ,
Prin firul ierbii, viața urcă-n cer.
Umbre de nori... pe adieri de vânt,
Mai lasă câte-o lacrimă de cânt
Peste cenușa iernii... din eter.

În mugur, vezi, tăcerea din zăpezi.
Bobocul vieții stă iasă iar.
A mai trecut o zi către amiezi,
Privirea ei... îndeamnă, te crezi
Un călător, prin foi de calendar.

Povara florii, este iar... miros.
Blândețea din petale s-a desprins,
Din când în când se leagănă spre jos,
Frumos ca un balsam... dar dureros,
E semn că timpul iarăși a învins.

Un flutur se hrănește din culori,
Mantaua lui o spune grăitor.
Trecut, prin cine știe câte flori...
Dar să-l lăsăm, oricum destui fiori
Ne calcă pe privire, izbitor,,,

Parcă s-a scurs un colț de paradis.
De-atât frumos și gândurile tac,
Ferestrele din ceruri s-au deschis,
Curg rătăciri pe margine de vis
Și cânt de ploi,,, pe flori de liliac.

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Nicolae Matei

Nostalgie de iarnă

Searbădă-i iarna ninsă de sterpele-i zăpezi,
De neguri reci pătrunse din zori până-n nămiezi,
Sătul de haina-i roasă pământul înnegrit
În dalb costum așteaptă fie primenit.

Subțire, îmbrăcată în boțite rochii,
Cu albe flori n-a vrut ne încânte ochii,
Ar vrea fie alta, tot caută-n zadar
Să-și regăsească locul sortit în calendar.

Se stinge ziua-n jaluzeaua din fereastră,
Dorul își face cuib în frezia din glastră,
Din aripi fâlfâie amurgu-n prag de seară,
Nostalgice chemări în noapte lin coboară.

poezie de din Călător prin anotimpuri
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Daniel Vișan-Dimitriu

În lumea din marginea lumii

În lumea din margini de lume,
că-i noapte sau zi... hoinăresc,
iar gândul, un pegas anume,
mă poartă în zboru-i ceresc.

Ajung, uneori, pe-o câmpie
cu vise ascunse-n culori
ce fac bucuria -mi fie
o mare cu valuri din flori.

Acolo, te-aștept cu răbdare,
pierdut printre-atâtea minuni...
Tu vii, îmi răspunzi la chemare,
apari, strălucind, din genuni,

din lumi de la margini de lume,
din basme, legende, sau... nu!
Tu vii dintr-o stea cu un nume
ce-l știu numai eu. Tu ești... Tu.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Puiul de lebădă

Se revărsa în crânguri întâia zi cu soare,
loveau ciocănitoare în rugi de trandafiri,
de parcă primăvara cea veșnic zâmbitoare
bătea la ușa lumii cu degete subțiri.
Și iată gospodina s-a înălțat pe scară
pună sus, în coșuri, un așternut bălan.
Și păsările mame pe cuiburi adăstară
scoată pui de aur, cu ciocuri de mărgean.
Iar după legea vieții și-a morții, la soroace,
din fiecare coajă ieși un pui frumos.
Dar s-a-ntâmplat iasă atunci dintr-o găoace
un pui cum nici o cloșcă pe-acolo n-a mai scos.
În loc de puf de aur și aripi smălțuite,
avea un strai ca fumul și ochii mari și triști.
Iar păsările toate priveau spre el uimite.
Și-l ciocăneau toții puii pe câmp și-n porumbiști.
Pe gâtul ca o coarbă curgea adesea sânge
și nu-și găsea prieteni de doruri nicăieri.
Iar pe-nserat, la vremea când orice pui se strânge,
dorit de aripi calde și blânde mângâieri,
venea și el sfielnic, cu ceilalți să se culce,
ca să-și aline trupul și sufletul beteag.
Dar nu găsea nici pace, nici mângâiere dulce,
ci lovituri tăioase, ce-l izgoneau pribeag.
Atunci, ascuns în umbră, privea cu lungi suspine
spre cuib ca spre-o cetate din plaiuri de povești.
Și ațipea pe scară, cu teama de jivine,
șoptind încet: Mămico, de ce nu mă iubești?...
Însă pe lac când puii cu ghiare răsfirate,
priveau uimiți spre apă, din umbra de răchiți,
el, puiul fără fală, plutea c-o maiestate,
de care cei cu ghiare se minunau smeriți.
Dar el trecea departe în zarea diafană,
din papura foșnită de vânt legănător,
să-și vindece în larguri a sufletului rană,
în freamătul de unde și de ceresc fior.
Iar seara, câteodată... întârziind pe ape,
acolo printre stele... parcă pluteau lumini...
Atunci, un zvon de glasuri venea tot mai aproape...
și dispărea deodată, în zarea de rubini...
Ah, glasurile-acelea care păreau că-l cheamă...
cu se-auzeau de dulce! Și-adeseori, stingher,
în graiul lui de taină, striga deodată: Mamă!...
Și rămânea cu ochii căutări spre cer...
Așa trecură zile și nopți de-nsingurare,
și puii cei de aur crescură ca feciori,
stârnind prin colțuri lupte și fâlfâind în soare
șiraguri de mărgele și sclipet de culori.
Iar puiul fără slavă și fără de prieteni,
tot mai urât, mai vânăt și mai stingher crescu.
Dar toamna, când pe coastă coboară vânt prin cetini,
o tainică minune cu el se petrecu.
Căci vinetele pene i se făcură albe,
și gâtul ca o harfă tăiată din omăt.
Păreau că-i stau pe umeri toți nuferii în salbe.
Iar el, porni pe ape, fără-a privi-ndărăt,
porni pe lac departe, în pacea legănată
și toată vremea nopții pluti în depărtări.
Dar către zorii zilei se arătă deodată
un palid nor de stele călătorind în zări.
Atunci, c-un strigăt, puiul, sfărmând un strop în pleoape,
aripile de nuferi le desfăcu ușor,
și, mângâind văzduhul, se ridică din ape
spre lebedele albe care-l chemau în zbor.
Și nimenea pe vale n-a cunoscut minunea,
când puiul fără mamă și fără mângâieri,
spre stolul de lumină a străbătut genunea
și-a dispărut în zare eternei primăveri...

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
George Coșbuc

Vulturul

Venind de departe cu zborul întins
S-oprise deasupra Ceahlăului nins,
Ș-apoi din rotiri tot mai strâmte-n cuprins
Căzu, ca să prindă vro pradă,
Cum uneori parcă vezi fulgerul stins

Pe când nici nu-ncepe cadă.
Eu nu știu, fui vesel ori trist în acel
Ocol ce-l făcui împreună cu el,
-ntâi îmi păruse că-i vis și mă-nșel
Dar bine venitu-mi-a-n minte
Vulturul văzut în rotire la fel
Cu ani de viață nainte.

Un pisc singuratic al muntelui plin
De colțuri de stâncă, cu zborul său lin
Acela-l rotea prin văzduhul senin
În sute de cercuri egale,
Și-n fiece zi și tot timpul vecin
Umbririlor nopții din vale.

Păstorii spuneau păzește pe-ai lui,
Că-n rece cuib scoate părechea sa pui
Și hrană-i ducea ori pe-aceea ce nu-i
La staul pe-amurg, din mioare,
Ori cerbi sugători ce se culcă sătui
Sub brazii ce-acopăr izvoare.

Și parc-aș vorbi ca de lucruri de ieri,
Ce drag îmi era nesătulei vederi!
Când singur în largul înaltei tăceri
Brăzda cu rotirea sa golul;
Și-uimit cum de-a lungul atâtora seri
Eu stam urmărindu-i ocolul.

Dar groaznic venit-a-ntr-o zi, din apus
O noapte cu-atâta-ntuneric c-a pus
În minte-ne stavili putinții de-adus
Aminte ce-i timpul și locul,
Și-urlau în cumplita cădere de sus
De-a valma și apa și focul.

Ci-ncet se făcu și-o lumină ca-n zori,
Iar ziua, ce prinsă de-ai spaimei fiori
S-ascunse pitită-ntre ceruri și nori,
Se-ntoarse, și soare fu iară,
Și-apusu-i stârnit-a minuni de culori,
Cum nu mai fu-n lume vro seară!

Iar sufletu-n noi ce și-acum tremura,
De farmec cuprins, ca pierdut se mira!
Dar unde-o fi piscul? Căci nu mai era
Și-n locul lui gol și lumină
Vulturul, el însă și-acu-nconjura
O stâncă trăsnită-n ruină.

Deodată cu țipet se-ntoarse napoi,
Ca unul ce-și schimbă gândirea, și-apoi
Spre văi, și departe, cu zborul greoi
Încet ni se stinse vederii.
De-atunci nu-l văzură nici alții, nici noi
Rotind în luminile serii.

poezie celebră de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Balade si idile" de George Coșbuc este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -9.90- 4.99 lei.

Rondul de noapte

O umbră de vis mă-nțeapă cu doruri
Un val furios se îneacă la mal,
Pe stele de foc, în noapte cad storuri
Și parcă se sting într-un somn infernal.

Cobor în răgaz mă prind de secunde
Sunt liber beau din odihnă nectar,
Un fir de nisip aleargă niciunde
Pe limba de ceas amuțită-n sertar.

Când ochii închid las gândul plece
Departe de somn, prin varii destine,
Sunt zeu, sunt călău, sunt judele rece
Ce-alungă-n neant tot răul din bine.

Aș vrea adorm dar nu pot trimite
Dureri sau plăceri la groapa utării,
Mă-ncarc cu iubiri din suflet pornite
Și zbor către cer cu ruga iertării.

Urcând plin de zel pe trepte de vreme
În timpul rămas dintre cer și pământ,
Lanterne din verb lumină-n dileme;
Iubirea se-așează pe file-n cuvânt.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Daniel Vișan-Dimitriu

Focul din gând

În noapte, sub lună, îmi spune-o poveste
Un vânt ce adie-n poiana pierdută
În mijloc de codru, în lumea tăcută
A celor ce dorm în arpegii celeste.

Șoptește deasupra mulțimii de fire,
A ierbii ce-și unduie părul cel verde,
Sub vorbele-șoapte ce vin dezmierde
Urechi de-ntuneric cu-a lor născocire.

O fi adevărul, sau doar inventată?
Stejarul cel falnic din margine știe,
Căci șoaptele, toate, se-ntâmplă fie,
Trecând peste timpuri, povestea lui toată:

Ieșise din ghindă fragil și subțire
Cu teama în suflet, făptură plăpândă
Ce-ntinde spre viață încet, tremurândă,
O mică tulpină spre-a zilei lucire.

Privește spre ceruri și vrea doar o rază
Puțină căldură, lumină și rouă,
Căci iată și primele frunze! - sunt două,
Și-n lumea cea nouă, s-apară cutează.

Treptat, se trezește pădurea la viață
Se-aud din tufișuri dueluri de triluri:
Se-ntrec trubadurii-n culori și în stiluri,
Un uliu-și ascunde privirea de gheață,

Pe cer, astrul zilei se-nalță de-o șchioapă,
Fantome de ceață dansează, prind formă,
Culorile nopții acum se transformă,
O bufniță capul rotește, mioapă.

Micuțul stejar își privește vecinii,
Se-nalță să vadă în jur cât cuprinde,
Deasupra-i batrânul din care descinde,
Alături e fagul, în vale aninii.

De-acum, peste toți se revarsă lumină,
Iar frunzele lor par râd de plăcere.
E trist stejărelul și plânge-n tăcere,
Un prunc ce așteaptă căldura vină.

Suspină, așteaptă și, parcă de milă,
O rază-l ajunge și-l mângâie tandru,
Trecând peste frunzele-i de copilandru
Făcându-l să râdă spre soare, abilă.

E scurtă plăcerea, e iar în penumbră
Privind spre coroana stejarului rege
Ce toată lumina din jur o culege,
Lăsându-și urmașul în marea lui umbră.

Cu greu se înalță, cu foame de soare,
Trec lunile, iarna, e iarăși în vară,
A fost ocrotit de nămeți, de povară,
Dar traiul în umbră îl macină, doare.

Privește cu ură stejarul cel falnic
Ce pare-n putere și nu vrea moară
Își simte micimea în viață amară
Și-așteaptă finalul din gândul cel tainic.

Și, poate un zeu din pădurea bătrână,
Citindu-i în gânduri de sus, de prin ceruri,
Sau iele ce-apar prin păduri din eteruri,
Cumva au venit cu un fulger în mână,

Călare pe norii ce-ntunecă zarea,
Gonind, în furtună, prin vânturi rebele,
Cu-n vuiet năprasnic și gânduri mișele,
Priviri ucigașe fixându-și cătarea

Pe-acela pe care ar vrea să-l distrugă;
Mănunchiuri de raze brăzdează văzduhul,
Uriașii din ceruri își varsă năduhul
C-un trăsnet năprasnic... și pleacă în fugă.

Bătrânul stejar e cuprins de durere
Îl arde sub scoarță un foc ce mocnește
În rana adâncă ce crește și crește...
Un suflet, prin fum, se ridică-n tăcere.

Cu lacrimi în ochi îi salută plecarea
O ciută cu puiul. O stea în cădere
‘I-anunță sfârșitul, e-adâncă tăcere,
În toată pădurea se simte-apăsarea.

Un rege-a murit, dar e parcă devreme
facă schimbarea, s-accepte un rege
Atât de nevolnic, dar legea e lege!
Se-nclină copacii, nu-i loc de dileme.

În locul umbrit de măreața coroană,
Din stratul de frunze se-nalță-n lumină
Copii ai naturii, subțiri în tulpină,
Dar verzi... și ce poftă de viață emană.

Curând, în poiana din sânul pădurii
În zori sau spre seară apar căprioare,
Iar ziua vezi fluturi atrași de vreo floare,
Se-ntrec în buchetele albe și murii.

Trec anii, poiana-i de-acum și mai mare,
În iarnă, copacii din margini cedează
La vânturi, la ger, sau atunci când presează
Prea multă zăpadă și n-au apărare.

Mai trec niște ani peste proaspătul rege,
E mare de-acum, e puternic, rezistă,
Urmașii lui, tineri, figura lor tristă,
Îl fac zâmbească, de-un gând să se lege,

În care el însuși creștea greu, în umbră,
Și gânduri ciudate, din vremea aceea
Îl fac să-și trăiască, din nou, epopeea,
Cu partea din viață urâtă și sumbră.

A fost întâmplarea, destinul, norocul?
Doar gândul acela îl umple de vină,
E-o pată pe viața-i frumoasă și plină,
Coșmarul ce-l chinuie: gândul și focul.

poezie de din Gândul pierdut
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Spiriduș

De la fereastra luminată cum galbenul de ou lucios,
Plecat din buzele în freamăt de frăgeziri de roșii maci,
Se înalță cald fuior de vis în ruga gândului sfios
Cu timp ușor, de zbor... copila, doar ochi-i desfrunzind copaci.

Ar vrea, cu mâinile întinse din vârf de muguri, atingă
Și ea din bolta toată stele, să-și simtă astrul fără nume
Acum, când încă n-o cunoaște, dar știe că de-ar fi stingă,
Copila-i va fi o scânteie, o zi, sau noapte... lăsând lume.

Nu știe că-i așa firavă, numai speranțe, de va fi
O rază să-și îndrume licăr în umbra astrului pribeag
Și ar vrea în palmele-i să-l țină, în răsăriri de zi cu zi...
Să și-l culeagă din sclipiri pe-o ață în colier, șirag.

Întreabă licărul, copila, cine o așteaptă în prag femeie
Și cum va fi pășitul roșu de drag, din sânge de fecioară,
Iar dacă dor este etern, sau spulberări veșnicu' încheie
Și, lacrimile-s de extaz, ori stoarcere... de-ar fi doară?

În palme își încălzește starul, cu răsuflarea întretăiată,
Plăpânda fată cu păr moale, tot o mătase sclipitoare
Și vrea în dar să dea la stea cosița-i, coadă ea să-și facă...
Cometa lui să poată fi, de vrea... lucinda călătoare.

Și astrul rece parcă înmoaie din albăstrimea de ghețar
Și parcă pâlpâie a ou, un galben cald de gălbenuș,
Ce se topește în sticla în ramă, ca bobul de-un mărgăritar,
Jurând stea suflet ferestrei copilei, partener de urcuș...

Când vor pleca, o zi, o noapte, cu același nume... Spiriduș...

poezie de (4 februarie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian RădulescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Corneliu Neagu

Cine ești?

Ascult tăcerea nopții fără stele
din umbra neuitărilor târzii
ce-mi bântuie speranțele rebele
tot așteptând din depărtări vii.

Pe liniștea întinsă ca o pată
se prind în horă clipe de regret
venite-n pragul serii deodată
cu amintiri ținute în secret.

Se-aază peste cuget în neștire
sub bolta unui gând fără sfârșit
lăsat cândva pe-o muchie subțire
la marginea lui minus infinit.

Dar gândul, mai agil decât lumina,
spre seară-ajunge înlăuntrul meu
cu versurile-aduse din grădina
unde-a căzut cândva un curcubeu.

Le-așez, fidel, în rime potrivite,
într-un poem pe care să-l citești,
când prinsă de uitările-ți vrăjite
o să te-ntrebi mirată: "cine ești"?

poezie de din Ecouri Existențiale
Adăugat de Corneliu NeaguSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Corneliu Neagu

Cine ești?

Ascult tăcerea nopții fără stele
din umbra neuitărilor târzii
ce-mi bântuie speranțele rebele
tot așteptând din depărtări vii.

Pe liniștea întinsă ca o pată
se prind în horă clipe de regret
venite-n pragul serii deodată
cu amintiri ținute în secret.

Se-așază peste cuget în neștire
sub bolta unui gând fără sfârșit
lăsat cândva pe-o muchie subțire
la marginea lui minus infinit.

Dar gândul, mai agil decât lumina,
spre seară-ajunge înlăuntrul meu
cu versurile-aduse din grădina
unde-a căzut cândva un curcubeu.

Le-așez, fidel, în rime potrivite,
într-un poem pe care să-l citești,
când prinsă de uitările-ți vrăjite
o să te-ntrebi mirată: "cine ești"?

poezie de din revista Confluențe Literare, ISSN 2359-7593, ediția din 24.06.2021
Adăugat de ugalenSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Mihai Eminescu

Luna iese dintre codri

Luna iese dintre codri.
Noaptea toată stă s-o vadă.
Zugrăvește umbre negre
Pe lințolii de zăpadă.

Și mereu ea le lungește
Și suind în cer le mută,
Parcă fața-i cuvioasă
E cu ceară învăscută.

Ce gândește? numai norii
Lin se-mbină, se dezbină
Ca fâșii de gaz albastru,
Ca și aburi cu lumină.

Lin pin iarbă scotocește
Apa-n prund și-n pietricele.
Florile surâd în taină,
Oare ce-or surâde ele?

Și-s cu neguri îmbrăcate
Lac, dumbravă și pădure.
Stele palid tremurânde
Ard pin negurile sure.

Lumea-n rouă e scăldată,
Lucioli pe lacuri zboară.
Luna umbrei, umbra lunei
Se amestec, se-nfășoară.

Lunecând pe ceruri, norii
Negri-acopăr tot seninul.
Se sting una după alta
Și icoana și suspinul.

Înfășat în întuneric,
Eu nu văd, nu aud șoapte.
Ah, mă simt atât de singur!
Este noapte, noapte, noapte.

poezie celebră de
Adăugat de MGSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Calin" de Mihai Eminescu este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la doar -38.44- 15.99 lei.
George Topîrceanu

Singurătate

Prin luminișul crângului tăcut,
De-atâta vreme nimeni n-a trecut.

Copacii goi, în lungă nemișcare,
Pe umbra lor ce stă-nălțată în picioare.
Arar ajunge până-aici
O pasăre cu aripile mici,
Și glasul ei răsună în liniște prea tare.

Dar Primăvara, care știe tot,
Va risipi prin iarba dimprejur
Scântei de-azur
Albastru miozot.
Și dintre foi tivite cu argint,
Vor crește ciucuri albi de mărgărint.

*

Pe-aici, o zână mică coboară dintre stele,
Și-n fiecare noapte culege viorele.
Dar nimănui pe lume nu-i e dat s-o vadă
Cum vine pe cărările din mladă,
Făcând în taină îndelung popas,
Din loc în loc, pe unde-a mai rămas
Zăpadă...

poezie celebră de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Balade vesele si triste. Parodii originale. Migdale amare" de George Topîrceanu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -13.99- 9.99 lei.

Urme pe ape

Urme pe ape
O rază privește prin geamul curat.
Ce bine, miroase a rugăciune în casă!..
Mama privește copilul din pat,
Se roagă să-i fie viața lui frumoasă.

Palmele moi le trece ușor prin păr,
Vreo unul are grijă să nu – i cadă.
Suflarea – i încălzește fața lui de măr,
De fericire copilul în ochii ei se scaldă.

Raza -nțeleaptă roua pe geană-i oprește
Și o transform㠖ntr-o filă din viață
Din care mama cu dragoste citește
Și numără încet încet câte – o povață.

E timpul feciorașule te botezi,
te înalți voinic în ape sfinte.
Tu toată viața curată s-o veghezi,
De fapte bune inima - ți cânte.

moștenești mereu în gând și – n suflet
Un munte tată și unul mamă.
Zăpada lor când se va scurge de pe creștet
Curată să o strângi pe toat㠖 n palmă.

Cu timpul s-a preface – ntr-un izvor
Cu amintiri curate cristaline.
Să le îndrepți frumos și dârz către ogor
Ca spice coapte să se-aplece pline.

În timp de bucurie fii atent cum calci în bătătură
Tu crezi că nu rămâne urme la ce faci
Abia când plou㠖n suflet poți observa făptura
Ce te ajută sau te lasă-n voie ca să zaci.

De s-a-ntâmpla să fii plouat cu chciură
Să fii atent că nu e de folos,
Vei fi apreciat cu ochi de ură
Iar lauda fie o durere pân - la os.

În timpuri reci vei merge prin zăpadă.
La început negreață va rămâne.
Va alerga o lume-ntreagă să o vadă,
Rămâi statornic, ai grijă ce vei face mâine.

Căci peste noapte vei munci mai mult,
Vei alerga pe o cărare moale și curată,
Din fericire vei uita ce te-a durut,
Vei duce mai departe crucea ca răsplată.

mergi prin viață pe apele curate,
Urmează a strămoșilor înțelepciuni.
Trăiește-ți viața cu astfel de fapte
Ce - asemeni clopotului așteaptă plecăciuni.

poezie de (martie 2018)
Adăugat de Cușnir DorinaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Tudor Arghezi

Făt-Frumos

Unde-a plecat, călare, Făt-Frumos,
De nu se mai zărește nicăierea,
Oricât și-ar pune soarele puterea,
Oricât s-ar pogorî luna de jos?

Munții pustii, cu piscurile cată
Mâhniți, din cer, în valea de granit,
Ca să-l mai vadă, cel puțin o dată,
Viu dacă-i viu, sau mort de-o fi murit.

Cântecul lui, de care țara toată
Era învăluită ca-ntr-un vis,
De sta și ochiul șoimilor închis
În ascultare, s-a oprit deodată.

S-a rupt din codri, s-a pierdut din șes
Și, goală ca de suflet, tristă, țara
Nu mai găsește parecă-nțeles.
De ce e ziuă și se lasă seara.

Fluierul lui cânta și-n cingătoare,
Și zeci de sate albe, fermecate,
Cu sute de feciori și de fecioare,
Îl ascultau doinind pe înnoptate.

Se deșteptau cu doina lui în zori,
Se-ndrăgosteau la cântecele sale
Și se simțeau logodnicii ușori
Și mai frumoși, călcând în iarba moale.

Împrietenit cu cerbii și mistreții
Și nins cu fluturi jucători în cete,
Jivinele-l priveau ca niște fete
Și cu sfiala dulce-a tinereții.

Unde-a plecat că n-are nimeni știre
Fătul-Frumos, cu negre plete grele,
Cu ochi albaștri, plini ca de mărgele,
Și cu sprânceana-n jurul lor subțire?

A coborât din munți, pe stânci, călare,
Și patru nopți a scăpărat pământul,
De subt copitele nerăbdătoare
Ce s-au luptat cu cremenea și vântul.

Și luându-și fluier, însă și secure,
Și arme grele, -n mâna lui ușoare,
Trecu, ca o săgeată prin pădure,
Și ca un fulger purtător de soare.

El străbătu întreaga țară,
Iar Dunărea nevrând să-i facă loc
O spintecă, sburdând, pe la mijloc
Cu pieptu-n unde și cu coifu-afară.

Și s-ar fi zis negrul armăsar,
Cu nările suflând la fața apei,
Pe Dumnezeu îl duce, sau măcar,
Pe un trimis al lui Traian și-al Papei.

Neamul ursuz din țărmul de sub lună,
Neam trist, urât, și hâd și sângeros,
Amenințase doinele lui Făt-Frumos,
Mândria lui și voia lui cea bună.

Iar Făt-Frumos, oprindu-se din cânt
Simții, din sânge, flăcări că se-adună,
Și-n glas, în vorbe, -n pâine și pământ,
Dogoarea cerului străbună.

Și o lumină nouă-n viața lui,
Și o chemare din Tării și noapte -
Și-n toate glasul nu știa al cui,
Și un îndemn de semne și de șoapte.

Nemaiștiute, nemaiîncercate
Ce se iscau și se topeau în salbe,
lua văzduhul chipuri aripate
Și se-ngroșau într-însul forte albe.

Se ridicau talaze mari de mare,
Frunza suna ca zalele, și-o zare
Era ca o tipsie izbită de săgeți.
Murmur de fier și șuier de urale,
Într-o urzire crâncenă de vieți,
De lănci împiedecate în zăbale.

Acum s-a dus dușmanul să-l răpuie:
Ori să-l înece-n sânge și-n vâltoare,
Ori bezna lui zidită descuie -
În stare și de milă, dar și de necrutare -

Cum va voi, căci vrednicul urmaș
Al lui Ștefan și Țepeș împreună,
Ridică și altare din stei pentru vrăjmaș,
Dar și țepoaie-nalte, cu proțăpirea bună.

Tu, Tară, -așteaptă cântecele iar
Să se strecoare-n ramuri liniștit,
Din răsăritul mare-n asfințit,
De la hotar până-n hotar.

poezie celebră de
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Pagini Alese - Versuri Proza" de Tudor Arghezi este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -22.00- 13.99 lei.

La Betleem în miez de noapte

La Betleem în miez de noapte
Iată s-a făcut lumină;
A sosit pe neașteptate
Însăși Gloria divină
Ce din vremi îndepărtate
Așteptată era vină.

Îngerii străbat Cetatea
La păstorii din câmpie
Și la cei care "Dreptatea"
Așteptau din cer să vie
Pentru-a ne preface "noaptea"
Într-o "zi de bucurie".

Tot văzduhu-a îmbrăcat haina
Sărbătorii minunate
"Untdelemnul" și "făina"
Sunt din Ceruri revărsate
Căci a răsărit Lumina
Domnească peste noapte.

Corul Îngerilor cântă
Osanale și mărire
Și-n cântarea lor preasfântă
Vestesc marea Mântuire
Care-a fost făgăduită
Și adusă la îndeplinire.

Magii de la răsărit
Vin cu darurile lor,
Steaua i-a călăuzit
Până la Mântuitor,
Dumnezeu le-a întărit
Prin har pașii tuturor.

Doar Irod, păgânul rege
Întristatu-sa de moarte
Neputând a înțelege
Suprema Divinitate
Și în veci își va culege
Roadele, după dreptate.

Azi, în prag de sărbătoare,
Privind Nașterea Divină
Și Jertfa mântuitoare,
Cei ce umblă în lumină
Au o mare așteptare:
- Domnu-I gata revină!

Va sosi pe neașteptate
Cel dorit și așteptat...
Tu, stai treaz ca să ai parte
De-acest lucru minunat,
Căci într-un târziu de noapte
Vei fi negreșit chemat

La viață ori pentru moarte,
Chiar de Veșnicu Împărat!
Da! Stai treaz într-a lumii noapte,
-auzi glasu-I minunat!
Da! Veghează să ai parte
De Cuvântul întrupat!

poezie de din Versuri din vicisitudinile vieții, Nașterea Mântuitorului
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Ipostază

Stau încremenit
în fața oglinzii
privind străinul
ce mă fixează mut
cine e sărmanul
de unde-a apărut
dau ca să-l întreb
dar el tace încruntat
și prea supărat
ce-o vrea de la mine
ce-aș putea să-i spun
e prea trist sărmanul
și obosit de drum
Aș vrea să-l întreb
cine-i și ce vrea
ce-a făcut cu viața
cât și cum
a dăruit din ea
dar nu îndrăznesc
privirea lui rece
mă-n gheață
ba chiar mă-ngrozește
dau fug
să nu-l mai privesc
dar el și oglinda
suntem doar totuna
cu noaptea și furtuna
ce ne bate-n geam
când brusc un trăznet
fulgerănd prelung
m-a trezit de-ndată
realizănd cel din oglindă
n-am fost decât eu
doar de o clipită
și-am fugit grăbit
ca și-o ispită...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook