Iorgovan îşi muşca buzele şi se uita împregiurul său: ar fi voit să rumpă, să frângă, să spargă; nu cuteza să se uite drept la ea; i se închideau ochii când o vedea, căci simţea că îndată ce o vede, îi vine s-o apuce şi s-o strângă în braţe, încât să-i piară pofta de a mai plânge.

Ioan Slavici în Pădureanca
Adăugat de Adelina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simina rămase cu ochii pierduţi într-ai lui, cuprinsă de fiori la vederea focului ce ardea în ei, îşi strânse umerii şi se dete puţin înapoi: simţea că vine ce vine, c-o îneacă, c-o năbuşeşte plânsul.

Ioan Slavici în Pădureanca
Adăugat de Adelina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia uită să-i indice drumul spre casă, dar se părea că Lucian, într-adevăr îl ştia, îl ţinuse minte, căci nu greşise deloc şi nici n-o întrebase pe unde s-o ia. Oprise drept în faţa casei ei şi coborâse, pentru a-i deschide portiera. Ea ieşi, răsuflând uşurată; nu că ar fi stat incomod în splendida maşină, a directorului, ci pentru că nu mai stătea atât de aproape de el. Când ea coborî, el ezită: S-o cuprindă în braţe sau nu? Să încerce s-o sărute sau nu? Nu ştia cum să procedeze cu ea. Câteva clipe o privi încurcat, de parcă nici n-o vedea, rămânând nemişcat, pe loc.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul era vesel peste măsură văzând că din atâţi feciori de împăraţi şi domni al său se deosebea prin isteţimea, boiul şi înţelepciunea lui. Toate fetele de împărat ar fi voit să joace lângă el în horă. Când, deodată, vine la nuntă o fată îmbrăcată în nişte haine cum nici una din fetele de împărat nu avea. Cosiţele ei împletite cu meşteşug şi date pe spate îi atingeau pulpele şi ea era aşa de bine făcută, încât ochii tuturor rămase la dânsa. Ea cum veni, nici una, nici alta, se prinse lângă feciorul de împărat şi numai lângă dânsul juca până către seară. Vorbiră, râseră, îşi povestiră fel de fel de lucruri, dară cam pe sub mână, fiindcă-i era ruşine feciorului de împărat să râză şi să vorbească aşa înaintea tătâne-său şi apoi toţi fiii de împăraţi îşi dau coate, căci băgaseră de seamă că necunoscuta tot lângă el juca. Feciorul de împărat nu mai era al său. Se mira însuşi de schimbarea ce simţea într-însul, dară nu cuteza să spuie nimănui. El îşi pusese în gând ca, la hora din urmă ce va juca, să întrebe pe această necunoscută cine era, de unde venea, de este fată ori măritată, şi se gândea că de n-ar avea bărbat să o ceară de nevastă. Când, pieri ca o nălucă.

Petre Ispirescu în Zâna munţilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi astfel, unul câte unul, se cărară pe la casele lor de la curtea acestui împărat, şi-i lăsară fetele în plata Domnului; căci nimeni nu mai voia să-şi piarză sufletul pentru un cap de muiere. Însuşi împăratul fu coprins de spaimă, cum de să piară aşa junii ce voiau să-i pândească fetele, şi nu mai cuteza să îndemne pe nimeni. Împăratul era nevoit să cumpere mereu pe fiecare zi câte douăsprezece perechi de conduri, şi intrase la grije că o să-i îmbătrânească fetele în vatră şi o să împletească cosiţa albă, fără să puie pirostriile în cap. Argatul de la grădinărie îşi împlinea slujba cum ştia el în legea lui. Şi domniţele erau mulţumite de mănuchele de flori ce li le da argatul, şi grădinarul de lucrul lui. El, când da florile domniţelor, nici nu-şi ridica ochii asupra lor; dară când da florile fetei celei mici, nu ştiu de ce, că se roşea ca un bujor, şi-i tâcâia inima, de sta să-i sară din piept afară. Fata băgă de seamă aceasta, însă crezu că flăcăul este ruşinos şi d-aia se face aşa de roşu când vine înaintea lor. Azi aşa, mâine aşa, el vedea că nu e de nasul lui o aşa bucăţică. Dară ce-i faci inimei? Ea îi da brânci şi lui, bat-o pustia! şi ar fi voit să se puie şi el la pândă, şi apoi se gândea şi la păţaniile celor ce păzise înaintea lui.

Petre Ispirescu în Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eva

Un sentiment aparte m-a cuprins,
Când am văzut enigma vieţii mele
Cu ochi ca mura şi cu părul lins,
Mi s-a părut că zbor spre stele.

Şi totdeauna aş vrea să fiu cu ea
Să o admir ca pe o floare rară,
Să-i dau din mine, soldă viaţa mea,
Şi s-o primească simplu-n primăvară.

Cărările să le parcurgem împreună,
Lumina caldă s-o luăm din soare
Să-i pun din flori de vis cunună,
Şi s-o ador mereu într-o splendoare.

La ea mi-e gândul şi visez s-o am
Mai aproape, şi s-o strâng la piept,
Să-i simt parfumul ei de magheran
Împodobindu-mi soarta cât mai drept.

poezie de Nicu Petria (10 ianuarie 2012)
Adăugat de Nicu Petria
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era curios că iubirea aceasta, dacă era iubire, părea imaterială. Până a o cunoaşte pe Cristiana, femeile i-au stârnit întâi pofta trupească. Pe fiecare a dorit s-o sărute, s-o îmbrăţişeze, s-o aibă, s-o supună şi s-o domine. Pe ea nicio clipă n-a gândit-o trupeşte. Desigur făptura ei o dorea, fiecare părticică, dar nu cu simţurile. El îşi zicea că e iubirea pură.

citat celebru din romanul Gorila de Liviu Rebreanu (1938)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă oferisem Pruncului Isus, să-i fiu o mică jucărie, Îi spusesem să nu se folosească de mine ca de o jucărie de preţ, pe care copiii se mulţumesc să o privească fără să-ndrăznească s-o atingă, ci ca de o minge mică fără valoare, pe care poate s-o bată de pământ, s-o lovească cu piciorul, s-o lase într-un colţ sau chiar s-o strângă la inimă dacă i-ar fi pe plac; într-un cuvânt, vroiam să-l distrez pe micul Isus, să-i fac plăcere, vroiam să mă las în voia capriciilor lui copilăreşti... Îmi îndeplinise rugăciunea...

Sfânta Tereza de Lisieux în Istoria unui suflet
Adăugat de Margareta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vine o vreme

Vine o vreme când totul dispare
Şi ochii vor plânge cu lacrimi amare.
Vine o vreme când vrei să reiei
Şi tot ce obţii sunt numai idei.
Vine şi vremea când roata se opreşte,
Vei vrei s-o învârti dar nu se clinteşte.
O altă vreme va cădea pe tine..
Să vrei să iubeşti să nu ai pe cine.
Un zâmbet vei vrea, un semn de la mine,
Dar n-am să mai fiu şi nu-ţi va fi bine!
Căci anii vor trece fetiţo în zbor...
Tu amintire iar eu călător.

poezie de Mihai Pîrvu (16 august 2016)
Adăugat de Mihai Pîrvu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Declaraţie de prietenie

Dacă inima mea
E roşie
A ta va suferi,
Dorind s-o vindece
De răni.
Dacă ochii mei
Se vor uita la tine,
Ai tăi vor trebui
Să-i întâmpine,
Să nu mai plângă iar.
Iar mâna mea,
De va cădea pe umerii tăi
Las-o, te rog
Să îi strângă uşor
Prin parcuri, ca prolog.

poezie de Mili Dumitru din Poezie în rampă (2018)
Adăugat de Mili Dumitru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul vede cu ochii, aude cu urechile, dă cu socoteală şi te scoate în cele din urmă cum eşti, orişicât de mult te-ai sili să-i pari altfel.

Ioan Slavici în Mara
Adăugat de Andreyyshore
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uite luna, nu e luna...

Uite luna, nu e luna!
Şi-a ascuns din mers cununa,
Printre vârfuri lungi de brazi,
S-o urmezi cu cei mai dragi,
Pe poteci cu clopoţei,
Să iubeşti umbrele ei,
Să-i descânţi fruntea de aur,
Să-i oferi poveşti cu lauri.
Să-asculţi vântul ce-o mângâie,
Să rogi noaptea să mai ţie,
Când totu-i o feerie.

Ce ne-am face fără Lună?
Fără sfânta ei lumină,
Cine visele ar scălda?
În vorbe de Nu mă uita,
Decât ea şi dragostea.

poezie de Valeria Mahok (11 mai 2017)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Făt-Frumos zise tatălui său să-i dea voie acum să caute şi pe hoţ. Tatăl său nu mai voia să ştie de hoţ, deoarece i-a ajutat Dumnezeu să vază merele cele atât de mult dorite. Dară fiul cel mic al împăratului nu se lăsă numai pe aceea, ci stărui până ce împăratul îi dete voie să meargă a căuta şi pe hoţ. Se găti de drum; iară când fu a pleca, îşi scoase penele cele de aur de la căciulă şi le dete împărătesei muma lui, ca să le poarte ea până s-o întoarce el. Luă haine de primeneală şi bani de cheltuială, îşi atârnă tolba cu săgeţile la spate, paloşul la coapsa stângă şi, cu arcul într-o mână şi cu alta de gâtul credinciosului său, porni la drum. Şi aide, şi aide, merse cale lungă depărtată, până ce ajunse în pustietate. Aci făcu popas şi sfătuindu-se cu robul său cel credincios, găsi cu cale să apuce spre răsărit. Mai călătorind ei o bucată bună, ajunse la o pădure deasă şi stufoasă. Prin bungetul ăsta de pădure mergând ei pe dibuitele, căci altfel era peste poate, zăriră în depărtare un lup groaznic de mare şi cu fruntea de aramă. Îndată se şi gătiră de apărare. Când fură aproape de lup de o bătaie de săgeată puse Făt-Frumos arcul la ochi.

Petre Ispirescu în Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se trezi bine din cugetările lui, văzu că soarele dă în asfinţit. Se sculă binişor, fără să-i pese de ceva, şi se duse acasă. A doua zi iarăşi aşa făcu, fără să-i plesnească prin cap ceva, şi fără să-şi mai aducă aminte că plecase în peţit. A treia zi, cum se sculă, plecă iarăşi la marginea eleşteului. Pasămite îl trăgea aţa la ursita lui. Şi cum sta el acolo şi se juca cu nuiaua în apă, iară broasca ţestoasă îi tot sărea pe dinainte şi se uita la dânsul cu dor, îşi aduse aminte, la urma urmelor, că el era plecat în peţit, şi că fraţii lui erau a se întoarce a doua zi cu logodnicele lor. Tocmai când voi să se scoale şi să plece spre a merge să-şi încerce şi el norocul, iată că broasca mai ţâşni o dată, iar el îşi aruncă ochii la dânsa mai cu băgare de seamă. Se uită drept în ochii broaştei, şi simţi un nu ştiu ce, colea la inimioară, pare că îl săgetase ceva. Şezu iarăşi jos. Ar fi voit să plece, dară parcă îl pironise cineva locului. Mai voi el să facă ceva cumva, aşa ca să se depărteze, dară în deşert. Picioarele nu se mai mişcară, ca şi când ar fi fost butucite. Se miră de astă lâncezeală. Şi, mai aruncându-şi căutătura la broască, văzu ochii ei, pare că strălucea de un foc ce simţea că îl atinge.

Petre Ispirescu în Broasca ţestoasă cea fermecată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian îşi cerea scuze faţă de Lia, în mod nejustificat, deşi el nu făcuse nimic rău; se întrebă în gând de ce oare proceda astfel? Dar cum altfel?! Ah, nu ştia deloc cum să se comporte în prezenţa ei! Mai ales că-i promisese, atât ei, cât şi tatălui ei, că va fi distant. Distant şi rece faţă de ea?! Ce absurd i se părea acest lucru, mai ales că fiecare părticică a trupului său îl îndemna parcă într-una să n-o lase deloc în pace, s-o ia în braţe, s-o sărute; era primul imbold pe care-l simţea în prezenţa ei. Dar intervenea glasul raţiunii, conştiinţa, care-i dicta imediat să fie foarte rezervat în gesturi, să păstreze distanţa faţă de ea, să-şi respecte promisiunea făcută; ah – şi de n-ar fi conştiinţa asta! Ar călca-o bucuros în picioare, măcar pentru câteva clipe, suficient pentru a-şi satisface pofta nebună pe care o simţea de a o strânge în braţe şi săruta, măcar preţ de o clipă. Dar, fără să-şi dea seama de ce, parcă fără a vrea, îşi asculta conştiinţa, glasul raţiunii şi rămânea departe de ea, deşi ea era chiar lângă el; nu acţiona însă cum îi dictau trupul şi inima, se autocenzura, se stăpânea. De ce?! Ce dorea oare să dovedească, de fapt? Că-i demn de cuvânt? Că-şi respectă promisiunile făcute? Afurisită demnitate! În asemenea clipe, ar fi renunţat bucuros la ea, dar nu reuşea; ceva îl determina totuşi să se reţină, să se abţină. De ce? Sau ce oare? Ciudat... Aşa i se părea chiar şi lui.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii cuprinşi de o adâncă tristeţe se trădează când sunt fericiti: au un fel de a apuca fericirea ca şi Cum ar vrea s-o strângă la piept şi s-o înăbuşe din gelozie...

Albert Camus în Carnete
Adăugat de Eva Carbunaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amărâtă turturea!

Amărâtă turturea
Când rămâne singurea,
Căci soţia şi-a răpus,
Jalea ei nu e de spus.

Cât trăieşte tot jăleşte,
Şi nu se mai însoţeşte!
Trece prin flori, prin livede,
Nu să uită, nici nu vede

Trece prin pădurea verde
Şi să duce de se pierde.
Zboară până de tot cade,
Dar pre lemn verde nu şade.

Şi când şade câteodată,
Tot pre ramură uscată.
Umblă prin dumbrav-adâncă,
Nici nu bea, nici nu mănâncă.

Unde vede apă rece,
Ea o turbură şi trece;
Unde e apa mai rea,
O mai turbură şi bea.

Unde vede vânătorul,
Acolo o duce dorul,
Ca s-o vază, s-o lovească,
Să nu se mai pedepsească.

Când o biată păsărică
Atât inima îşi strică,
Încât doreşte să moară
Pentru a sa soţioară,

Dar eu om de-naltă fire,
Decât ea mai cu simţire,
Cum poate să-mi fie bine?!
Oh, amar şi vai de mine!

poezie clasică de Ienăchiţă Văcărescu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am pornit către soare, ca să-i fur o rază, să-i încredinţez sora şi s-o duc acasă să mi-o fac mireasă. Acum, surioară, mă opresc în cale să privesc la tine, în raza feţei tale şi să-ţi zic o vorbă şi să-ţi fur o vorbă.

Ioan Slavici în Ileana cea şireată
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se miră împăratul când auzi de la porc aşa vorbe frumoase şi îndată îşi dete cu părerea că aci nu putea să fie lucru curat. Ar fi voit s-o cârmească împăratul spre a nu-i da fata de soţie; dară după ce auzi că curtea şi uliţile geme de porci, care venise cu peţitorul, n-avu încotro şi-i făgădui. Porcul nu se lăsă numai pe făgăduială, ci intră în vorbă şi se hotărî ca nunta să se facă peste o săptămână. Numai după ce priimi cuvânt bun de la împăratul, porcul plecă. Până una alta, împăratul îşi povăţui fata să se supuie ursitei, daca aşa a voit Dumnezeu.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonet 61

În discotecă, sub lumina crudă
A reflectoarelor apatice, la bară,
Dansând pe ringul lustruit cu ceară,
Îşi etalează vag o coapsă nudă,

Vulpiţa rea ca să îi facă-n ciudă
Unui cioroi bătrân cu pana rară,
Ce-n colţul său, în fiecare seară,
Cu cascavalu'-n buzunar, asudă.

Încet, încet, dorinţa îl sugrumă
Şi'acceptă flasc când ea propune-o sumă
Drept onorariu ca s-o vadă goală,

S-o pipăie sau s-o frământe-n budă,
Dar, la sfârşit, dupa o scurtă trudă,
Face infarct”.”Povestea e banală!”.

sonet de Cristian Vasiliu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Această judecată este atâta de înfricoşată şi nefăţarnică încât însuşi logofătul cel mare pârându-l măcar un ţăran şi auzind că se pomeneşte de numele său, îndată trebuie să se scoale de la locul său şi să stea de-a stânga pârâtului său până când îşi isprăveşte jalova sa.

citat celebru din Dimitrie Cantemir
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!