Gândul este cerul!

aripile gândului nu pot fi oprite
să zboare peste groapa morţii
nu săpa în cerul tău
nu încolăci şarpele în jurul mărului

rădăcinile nu le plimba pe pământul nimănui
iubirea nu este tarabă celui care înşală
în iarmaroc de vânzare nu mai sunt potcoave
caii timpului au dispărut de mult

mâna-i cea mai murdară
nu săruta templele ei nici cu vină
pune fără ea pâine curată pe masă
vinul nu-l fă în ziua sângerării

nu usca floarea înainte de-a înflori
moartea nu o îngropa cu ţărână
cenuşa n-o arunca în vânt
ea îţi va orbi privirea viitorului

nu te uita în urmă ci mergi înainte
dar nici nu lăsa urma să te aştepte
pune un ban în mâna sorţii
să nu te joci niciodată cu zarul minţii

nu te plimba pe banii ce nu-i ai
nu te sătura pe trunchiul puterii
cenuşa se întorce în pământ
nimănui nu-i cere iertare

nu întinde mâna dincolo de lungimea ei
nu striga mai tare decât poţi fi auzit
nu privi mai mult decât poate înţelege mintea
nu pune-n cuvinte ce nu poate fi mâine

atinge înălţimi dar măsoară măsurătoarea
nu pune al tău eu de două ori
înşelătoria nu are decât faţa neagră
pământul înghite totul

poezie de Viorel Muha (iulie 2011)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

În nici un fel de calendar

Această viaţă nu-mi aparţine –
Renunţă la dorinţa de-a avea ceea ce au alţii.
În acest fel vei în siguranţă.
"Unde, unde pot fi la adăpost?" întrebi tu.
Aceasta nu-i o zi pentru a pune întrebări,
În nici un fel de calendar.

Această zi este conştientă de ea însăşi.
Această zi este o iubită, pâine, duioşie,
Mai manifestă decât o pot spune vorbele.
Gândurile iau formă din cuvinte,
Dar lumina zilei este dincolo şi înainte
De gândire şi de imaginaţie.

poezie de Rumi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu Te mai las

M-am apucat cu mâna de poala hainei Tale
Cu nici un chip de-acuma nu Te mai las să pleci
Şi dacă mi s-ar pune nălucile în cale
Eu sunt a Ta, Isuse, eu sunt a Ta pe veci.
De multe ori din ceruri nu mai aud nimica,
Pe buzele închise nu-i poate un cuvânt,
De multe ori mă doare, de multe ori mi-e frică,
De multe ori mă clatin înveşmântată-n vânt.

Dar degetele mele de Tine se agaţă,
Nu Te mai las, Isuse, să pleci nu Te mai las,
Am rătăcit în lume, am rătăcit în viaţă
Dar poala hainei Tale, ea tot mi-a mai rămas...

Nu Te mai las, Isuse, nu mă mai las de Tine,
Să-mi steie înainte tot iadul cu năluci
Şi trupul să mi-l frângă, cu mâna mă voi ţine
De poala hainei Tale şi tot n-o să Te duci...

poezie de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

E ok să îţi doreşti să obţii diverse lucruri în viaţă, să te autodepăşeşti, să îţi doreşti mai mult decât ieri şi aşa mai departe. Dar mare grijă să nu te pierzi pe tine însuţi în această continuă alergare sau luptă. Păstrează un echilibru, rămâi tot timpul cu picioarele pe pământ şi nu uita că în final aproape nici nu va conta ce ai obţinut, ci lupta pe care ai dat-o. Felul în care ai luptat, felul în care ai devenit mai puternic decât erai ieri şi, mai ales, faptul că ai mai suit o treaptă pe scara evoluţiei tale. Acestea vor fi cele mai mari bogăţii ale tale la sfârşitul luptei pe care ai dat-o şi cu ele vei pleca pe lumea cealaltă.. nu cu banii şi nici cu restul bogăţiilor. Ci cu fiinţa ta, cu sufletul tău, care a reuşit poate să îşi împlinească misiunea pe acest pământ. Nu-ţi uita niciodată misiunea pe acest pământ şi nu uita că viaţa ta îţi aparţine în totalitate, că ai un loc special al tău în acest Univers şi că oricând poţi să schimbi ce nu-ţi mai place. Totul e doar să vrei, să laşi în spate toate temerile şi blocajele care îţi limitează existenţa. Curaj, ştiu că o să poţi!

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Symposion

în jurul tău,
adesea fără s-o ştii,
stau asemenea cavalerilor mesei rotunde
cuvinte întrupate în nevăzute trupuri.
adesea fără să-ţi imaginezi măcar
stau în jurul tău şi acelea pe care
n-ai dori vreodată să le vezi luând chip,
cuvinte precum dulăii abia, abia ţinuţi în lanţ.
desigur, să nu ne înşelăm,
cavalerii, masa rotundă şi dulăii şi lanţurile
nu-s plăsmuiri, ci fiinţe cât se poate de vii,
unele calde, altele crude –
noi însă, mai iute ori mai leneş,
păşim spre ele zi de zi.
ai auzit, poate ţi-am spus deja,
şi de culorile acelor cuvinte
rămase pe catifeaua auzului
cum se prind ciulini de aur în lâna mieilor,
cum ai pune în cupa cu vin gânduri şi nori –
cât de mult le iubesc pe acestea!
şi nimeni n-ar vrea să le uite.
ştii, când inima vrea să facă festin,
o bucurie a întâlnirilor
ca-n Banchetul marelui Aristocles,
trimit poezia să mai prindă din ele,
să le-aducă drept oaspeţi încă mai nobili
decât cavalerii mesei rotunde.
niciun festin nu-l poate uita pe vreunul afară
când inima vrea să se-mbete
de iubirea pe care moartea
n-o poate fura.

poezie de Alexandru Mărchidan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Al clipei

Mai mult decât această zi e amintirea zilei
Ce şi-a turnat tiparul pentru năruire
Şi din această formă n-o mai scoate nimeni.
Mai mult decât pot să-mi aduc aminte
Clipe şi ceasuri dragi răsfrânte-n minte
Care-au topit metalul preţios al flinţei
Nu-i nimeni decât mine cel mai mult
Şi nimeni nu-i nici cel mai gros sau strâmt
Nici cel mai scund nu poate fi ca mine...
Cât mă detest aici atâta sunt si umilinţei
Nu-i cer răsplată sau răsfăţ; nici bir credinţei.
Mai mult de-acestea sunt în cele ce nu sunt
Şi niciodată n-am să fiu mai bine
Puţinul din această clipă apropiindu-mă
Şi-al clipei sunt din ce în ce mult...

poezie de Ion Murgeanu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti pământul, eşti moartea

Eşti pământul, eşti moartea.
Anotimpul tău e-ntunericul
şi tăcerea. Nu e pe lume
nici un lucru ce mai mult decât tine
să fie-ndepărtat de zorii zilei.
Când par a te trezi
eşti numai durere,
o ai în ochi, în sânge
dar tu n-o simţi. Trăieşti
cum trăieşte o piatră,
cum trăieşte pământul dur.
Şi te-nveşmântă vise,
tresăriri şi suspine
pe care le ignori. Durerea
ca apa unui lac, se-agită şi te înconjoară.
Sunt ceruri pe faţa apei.
Tu le laşi să se destrame.
Tu eşti pământul şi moartea.

poezie clasică de Cesare Pavese, traducere de A.E. Baconsky
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A inventa cuvinte noi ar fi, după Doamna de Stael, "simptomul cel mai sigur al sterilităţii ideilor". Remarca pare şi mai justă acum decât era la începutul veacului trecut. Încă din 1649, Vaugelas decretase: "Nu-i este nimănui îngăduit să fabrice cuvinte noi, nici măcar suveranului". Ar trebui ca filozofii, mai mult decât scriitorii, să mediteze la această interdicţie înainte chiar de a începe să gândească!

Emil Cioran în Mărturisiri şi anateme
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sa plec fara a privi in urma

Poate ar mai fi fost
multe
de spus dar mi-a plăcut ideea
de a pune punct.

Măcar o dată să plec deşi nu era cazul.
Să-ntorc spatele, să trântesc uşa
(de prea multe ori
am închis-o cu grijă).
Să plec fără a privi în urmă.

Sunt nerăbdătoare să văd
ce-mi rezervă viaţa.
(Ne pare rău, nu se mai fac rezervări!)

Poate îl întâlnesc pe cel
care cu o singură mână
îmi deschide sufletul şi citeşte
o poveste de dragoste.

Poate vii, alergând, în urma mea,
mă prinzi în braţe şi-mi şopteşti:
tu eşti.
Şi-atunci văd.

Poate de fapt sunt sătulă de mine
care caută început în fiecare sfârşit de minut.
Care înţelege sărut în fiecare ţuguiere a buzelor,
care vrea mai mult, mereu mai mult.
Care intră pe fereastră de ai închis uşa.

Deschide cerul şi aeriseşte. Poate aşa
mă regăsesc, mă recompun,
mă redescopăr
şi te iubesc din nou.
Mai trainic.

poezie de Nicoleta Iuhos
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sân

mi-am tăiat privirile
într-o zi de nenăscute clipe
în încăperile ochilor am adunat, lumi
câteva
foi albe desenează chipuri plângând
mă aşteaptă să le număr
tributul

foamea vrea măcar o neagră pâine
durerea se strambă încă pe feţe netrezite
surde vorbele strigă
aripile nu pot fi frânte, de margini de timp
acolo unde atârnă putreziciunea

dar mi-a rămas, curată, mută şi albă, ca nimbul unui sân
însetat în căuşul palmei, uimită revolta
iubeşte-mă lume hulpavă
norocul prostului încă împinge tăvălugul destinului
nu creşte pământul în copaci
nici rădăcinile sale nu pot sprijini cerul
nici noaptea nu poate intra în zi, decât murind încet
iar sfârşitul va începe cu începutul

poezie de Viorel Muha (noiembrie 2013)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu pune în căruţa vieţii tale decât ceea ce poţi duce. Dacă pui prea mult, te vei opri înainte de vreme.

Viorel Muha (mai 2008)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zădărnicie

Odată, demult,
am vrut să mă mut în sufletul tău, dar,
când am deschis uşa, era cineva înăuntru care
mi-a făcut semn cu mâna că
nu mai sunt locuri disponibile!

Apoi, am vrut să sar, pur şi simplu, în inima ta,
căci zărisem acolo un măr irezistibil de roşu, dar,
ca să ajung la el,
trebuia să trec peste o punte
foarte îngustă şi surprinzător de fragilă,
de pe care, chiar la primul pas,
aş fi căzut în prăpastie şi...
n-aş mai fi putut ieşi de acolo,
niciodată...!

Pe urmă, am vrut să mă agăţ de fiinţa ta
sau măcar de mâna ta dar,
fiindcă mi-o întindeai de pe celălalt mal,
am ezitat...!
Am ezitat atât de mult, încât tu
ai obosit până la urmă şi,
înainte ca eu să mă dezmeticesc,
ai dispărut...
Ai dispărut şi
ai început să te risipeşti:
a toamnă, a zădărnicie, a destin...
Acum, nu-mi mai rămâne decât
să caut urmele paşilor tăi,
ale glasului, ale întregii tale fiinţe...
Uneori, le regăsesc în mireasma unui măr...
îl privesc stupefiată: e atât de roşu...
oare unde l-am mai văzut?
Alteori, îţi aud glasul în cuvinte,
dureros înşiruite, pe o margine de infinit:
toamnă, zădărnicie, destin...!
Prea multe cuvinte, pentru un singur înţeles: absurd!
Dar, de cele mai multe ori,
când îmi ridic ochii spre imensitatea albastră,
dintr-un colţişor, mai azuriu decât cerul însuşi,
îţi regăsesc fiinţa întreagă,
alcătuită dintr-un singur cuvânt: iubire!

poezie de Iulia Mirancea (10 noiembrie 2012)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciodată!

vitrinele se uită urât, spaţiul nu mă umple
frizeria morţii tunde vieţi, fără să taie fire zile
o cămaşă ruptă mă scoate prin pântecul ei
dator cu zile care nu le mai am
vânătorul îşi pune capcana pentru el, în neştire
nu-i nebunie!
am ce mâine a fost şi poate ieri o să vină
mă dau în leagăn, dar nu am spaţiul cu mine
m-am vândut la târgul veţii pe doi bani
toiagul are noduri şi nu pot să-l cântăresc în înălţime
am coborât în groapa vândută drept o treaptă spre rai
blidul nu-i ruginit destul, să-l duc cu ligura la gura nopţii
viaţa, trecută sau începută, stă în gară şi aşteptă
să nu mai vină nimeni, şina vieţii să o schimbe
buruienile şi gunoiul au umplut staţia mea de viaţă
ciocanul cerului aşteptă drept clopot să bată
biserica pământului să nu ardă pe veci, niciodată

poezie de Viorel Muha (iunie 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciodată Dumnezeu nu îţi va pune în spate mai mult talent decât poţi duce. De cele mai multe ori mult mai puţin sau deloc!

Ioan Marinescu-Puiu în Gânduri de chinuit (ianuarie 2010)
Adăugat de Ioan Marinescu-Puiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De dragul poruncii, sări în ajutorul săracului şi, privind la sărăcia lui, nu-l lăsa cu mâinile goale. Pierde-ţi banii pentru un frate sau un prieten; că dacă ruginesc sub o piatră, îi pierzi pe degeaba. Pune-ţi comoara după poruncile Celui-Preaînalt, şi-ţi va folosi mai mult decât aurul. În hambarele tale strânge-ţi milostenia, că ea te va feri de tot răul; mai mult decât un scut puternic, mai mult decât o lance grea, în faţa duşmanului se va bate ea pentru tine. Omul de bine se pune chezaş pentru aproapele său, dar cel ce şi-a pierdut ruşinea îl lasă singur.

Isus Sirah în Ecclesiasticul, 29:9-14, traducere de Bartolomeu Anania
Adăugat de TraianD
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întoarce-te, nu îmi lăsa privirea

Întoarce-te, nu îmi lăsa privirea
Să caute în zadar privirea ta!
Nu e nimic mai viu decât iubirea,
Nici viaţa nu e vie fără ea!

Te caut în vis, te caut în amintire,
Visez că într-o zi vei reveni,
Dar nu-mi pot aminti de-o împlinire
A visului că nu-mi vei mai lipsi.

Şi nu pot să te ştiu în altă parte
Şi nu-s întreg cât tu eşti partea mea,
Iar viaţa dacă seamănă a moarte,
Eu şi în moarte te voi căuta.

Când viaţa viaţă nu-i fără iubire,
Nici moartea morţii nu-mi dă liniştire.

sonet de Nicolae Silade din Iubirea nu bate la uşă (11 decembrie 2008)
Adăugat de Nicolae Silade
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când am impresia că am totul

cu emfaza celui care măsoară
clipele în infinit
poezia în cuvinte
iubirea în bătăi de inimă
când cred că am totul
vorbesc despre nimic

nimicul nu-l pot pierde
e tot ceea ce nu stiu
e tot ceea ce nu am
e tot ce a rămas după
e tot ce va fi înainte
de a săruta cast
pământul

dar nu mă poate opri nimeni
să împart nimicul în părţi egale
şi din când în când
să trăiesc cu impresia întregului

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mărţişor fără destinatar

Sunt un mărţişor fără destinatar
Şi sunt aruncată-n braţele tuturor,
Dar nu am loc nici în buzunar, nici la pieptul răvăşit
Sunt tot mai singură mereu...
Culorile nu mă mai cheamă
Le cânt, le strig, le-ndemn şi plec subit
Sunt tot mai singură şi vremea m-a liniştit de mult
Fulgii de nea din spatele ferestrei
Sunt singurii prieteni fără glas
Eu am crezut că pot schimba ceva,
Iubirea e mai mult decât o stea
Şi am sperat în fiecare zi...
Să fiu mai mult decât un mărţişor prea trist al inimii tale
Am tot crezut că lumea e frumoasă,
Dar în fiecare zi m-a pus la zid
Recunoaşterea n-o poate da nici cel mai mic intrus
Lumea vorbeşte, eu merg mai departe
Mă autodepăşesc şi sper că visul meu să mă alinte iară
Prin visul meu eu pot zbura mereu
Gândul mi-e tot mai departe... departe de zorii dimineţii
Stau ca o buburuză-n pieptul tău, iubită mamă...
Dar am plecat de mult, de prea mult timp...

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pribeagul

Tu nu ştii despre timp, decât că trece,
Da-n urma lui ce lasă, nu vei şti,
Cu măreţia vrei a te petrece,
Dar toate-s numai până într-o zi!
Pluteşti prin nori când bolta e senină,
De plumbul norilor te-ascunzi în vânt,
Nu eşti nici tu, nici viaţa nu-i de vină...
Cine-i de vină, noi nu vom şti nicicând!
Visezi mereu doar soare peste toate,
Şi crezi că lumea toată e un rai,
Alergi să le cuprinzi, dar nu se poate...
Ce n-ai avut vreodat' nu poţi să ai!
Pluteşti trecând peste hotarul lunii,
Simţi cum văzduhul este doar al tău
Calci peste sufletul ce ţi-l dau unii...
Dar mai târziu apar păreri de rău!
Nu te-ntrista, pribeagule prin lume,
Dacă singurătate e atunci
Când vrei să îţi găseşti un loc anume
Şi nu găseşti decât un cuib de cuci...
Nu te uita urât la iarna care
De tâmple ţi s-a agăţat discret,
Târziu este acum pentru o-ntrebare
Care doar un pribeag o poartă-n piept!

poezie de Lili Şipoteanu (4 octombrie 2015)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate despre un zburător trecut în rezervă

te-am auzit huruind pe balcon
cu ţâfnă
cu mii de animăluţe amuşinind
pe bâjbâite aerul nopţii
şi eu pluteam pluteam nevăzut
sau mă răsuceam în mine cu furie oarbă

poate ai crezut că sunt
un zburător trecut în rezervă
şi ai vrut să te răzbuni
pentru nopţile dormite adânc
fără vise sexoase demente
fără focul divin
doar fumegări
doar iarnă lungă în pântecul tău
între suflet şi trup atâta tristeţe

te-am auzit huruind ameninţător
în sufletul meu
cotrobăiai după amintirile mele cu tine
printre atâta întâmplări irosite
mai toate amestecate cu vină
cu prostituate sublime
cu asistente scorţoase
cu tramadol ketonal şi insulină

rar dar mai plouă lumină din cer
şi atunci pământul devine
deodată tot fluorescent
şi nimănui parcă nu-i pasă
tu tot mai cotrobăieşti în mine nervos
deşi sunt de mult plecat de acasă

te-am auzit huruind ameninţător
în sufletul meu
cotrobăiai după amintiri cu tine
printre vieţile irosite pline de tină
mai toate amestecate cu vină
cu prostituate sublime
cu asistente scorţoase
şi tramadol ketonal insulină

mai plouă lumină din cer
pământul deodată fluorescent
şi nimănui nu-i pasă
tu tot mai cotrobăieşti în mine
deşi sunt de mult plecat de acasă

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Velele nemuritoare

Acum, cât ai clipi, vom sparge-acele uşi de aur
Şi vom prăda raiul înainte de-a ne-apune steaua sclipitoare.
Acum, cât ai clipi, înainte de-a cheltui al zilelor tezaur,
Ne vom îmbarca şi, cântând, vom înălţa velele nemuritoare.

Eternitatea nu-i făcută de timpul lung şi mult,
O oră şi iubirea pot fi la fel de-ncăpătoare ca anii cei merei
Şi pot oferi mult mai multe de auzit şi de văzut
Decât poate viaţa spăla şi şterge cu toate lacrimile ei.

Iubito, ne despărţim, e ora de plecare, iar cerul în amurg
Nu va mai avea culori atât de-adânci şi de intense niciodată;
Trebuie, înainte de-a muri, să-ncălecam pe fulger ca pe-un murg,
Să prindem scurta clipă de fericire infinită, binecuvântată;

Există timp pentru tot ce pronia ne va dezvălui la timpul oportun,
Iar acum ochii noştri se privesc şi-şi iau cel din urmă rămas bun.

poezie de Alfred Noyes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!