Oceane

Mari păuni deschide apusul peste
orice plecare dintre ape -
şi dincolo de drum, dacă mai este,
trupul tău pe ţărm nu-ncape.

Trebuie să rătăceşti ascuns cu sara
prin pădurile uitate pe sub mări,
unde rădăcinile se nasc din flori ca ceara,
şi-unde nu cresc nici blesteme, nici ocări.

Zilele plutesc deasupra brumării,
ciudate, ca un zbor în somn, departe,

grele bolţi de domuri verzi şi fumurii,
unde viaţa de lumină se desparte.

N-are loc o stea să şadă
n-are cine s-o mai vadă...

poezie de George Drumur din Solstiţii (1936)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

şoptice...

Îmi vine să mă zbor
să mă pun între două fragmente încordate
seara-n amurg şi să filtrez cu lumina târzie
iar cineva ce mă-nţelege le dă drumul
Oricine ar crede că-i cazul să prind viteză
Mai repede decât gândul este doar simfonia
Cine ştie unde am ajunge
Eu cu fragmentele de carne nebune
Să fie ale oricui
dacă mă zbor nimic nu mai contează
Nici mecanismele, nici tristeţea, nici vesela
Care se sparge în umbra gravitaţiei regresive
Cioburile aduc noroc
Dacă nu-s albe roiesc orientalii îndepărtaţi
sau dimpotrivă tradiţiile elene subtile
însă de mă zbor n-are cum a mă prinde superstiţia
suntem departe eu şi cititorul
ultimul nu vrea în ruptul capului să se zboare
Aşa că îi arăt eu însumi ce sublim este şi pozitiv
să mă zbor
murmur

poezie de Roman Regism
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăciunul fiului risipitor

Aş porni să colind, peste dealuri, hai-hui,
Aş deschide cu grijă şi poarta şi tinda,
Dar în satul natal tata nu-i, mama nu-i,
N-are cine, la geam, să-mi asculte colinda.

Tata nu-i să-mi mai pună o dată-n pahar,
Mama nu-i să mă-mbie, din nou, cu sarmale,
Este gol, prăbuşit şi bătrânul hambar,
Iar ograda pustie m-ar umple de jale.

Nu sunt vaci, nu sunt oi, nu sunt porci, nici găini,
În cuptor n-are cine o pâine să facă,
Gardu-i rupt, podu-i rupt şi vecinii străini,
Chiar fântâna din curte, de-o vreme, e seacă.

Nici în pod, peste grinzi, nu atârnă cârnaţi,
Către pivniţă scara cea veche-i oloagă,
Nu-s în vasele-adânci castraveţii muraţi,
Din butoaiele vechi a rămas doar o doagă.

Nici zăpadă nu-i azi prin grădini şi pe drum,
Nu-s copiii cu sănii pe deal să exulte,
Aş porni cu colindul spre casă, acum,
Dar acum e târziu, n-are cine s-asculte...

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te caut

Oare unde ai plecat
De nu pot să te găsesc
Şi te caut neîncetat...
Oare unde ai plecat?

Poate te-ai ascuns în nori
Că sunt albi şi maiestuoşi,
Şi plutesc nepăsători...
Poate te-ai ascuns în nori.

Poate te-ai ascuns în munţi
Prin prăpăstii de coşmar
Frigul aspru să-l înfrunţi...
Poate te-ai ascuns în munţi.

Poate te-ai ascuns în mări
Printre alge şi corali
Undeva în alte zări...
Poate te-ai ascuns în mări.

Oare unde ai plecat
De nu pot să te găsesc
Şi te caut neîncetat...
Oare unde ai plecat?

poezie de Octavian Cocoş (1 octombrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina pâinii

Lumina pâinii se răsfaţă
Pe drum de Golgotă şi viaţă,
Tot răul vine ca furtuna
Şi n-are zbor de totdeauna...

Se-adună Zmeii şi se-nfoaie
Sub falduri vechi de vâlvătaie,
E ud zăbranicul pe rană
Şi toată lumea mai duşmană...

Teroarea creşte ca furtuna
Şi n-are zbor de totdeauna,
Lumina pâinii se răsfaţă
Pe drum de Golgotă şi viaţă...

Poeţii lumii scriu poeme
Şi plâng în râuri de blesteme,
Tot răul vine ca furtuna
Şi n-are zbor de totdeauna...

poezie de Gheorghe Ion Păun din Nostalgie-n Valahorum (2002)
Adăugat de Constantin Păun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Novembre

Nu-i soare – nu-i lună pe cerescul crug!
Nu-i dimineaţă – nu-i nici amiază –
Lipsesc reperele în plină zi –
Nu-s zori – nu-i nici amurg –
Nu-i pe cer, albastră, nicio rază –
Nu-i drum – nu-i stradă – nici bordură vizavi –
Bulevardul n-are sfârşit, nici început –
Arcurile clădirilor au dispărut –
Nicio turlă n-are acoperişul scut –
Nu s-arată faţa niciunui cunoscut –
Nu-s gesturi de politeţe – la vedere –
Nu-i niciun semn de recunoaştere, doar tăcere!
Nu-s surse de locomoţie – călătorii-s lipsă,
Nu-s semne unde duce drumul – e-o eclipsă –
"Accesul interzis" – pe pământ şi pe marea-ntinsă –
Nu sunt poştaşi – nu-s nici cutii poştale –
Nu-s veşti de pe coastele din depărtare –
Nu-i parc – nu-i scuar – nici fete plimbăreţe –
Nu-i anturaj – nu-i nici nobleţe –
Nu-i căldură, nici bucurie, nici aer sănătos,
Nu simt nici un confort în membre –
Nu-i umbră, nu-i lumină, nu-s albine, nici fluture frumos,
Nu-s fructe, nu-s flori, nu-s frunze, nici priveghetori!
Novembre!

poezie de Thomas Hood, 1799 - 1845, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşit de vară

Dacă liniştea pădurii adormite
Nici o veste de-altădată nu-ţi trimite
Şi pe freamăte pornite de departe
Nu te-ajunge glas de dincolo de moarte,
Vin' cu mine să ne pierdem în zadar
Printre galbenele rarişti de stejar,
Cu sfioase campanule şi sulfine,
Pe cărări pe unde nimeni nu mai vine.

Dulce zumzet somnoros şi ireal
Să ne cheme spre poienile din deal.
Taina liniştii înalte să ne fure
Prin cotite luminişuri de pădure
Şi la umbră să ne-mbie mai târziu
O clopotniţă de aur străveziu,
Legănând deasupra creştetelor noastre
Licuricii înălţimilor albastre...

Fără gânduri, ca-ntr-un somn abia deschis,
Să trăim în clipe lungi acelaşi vis.
Foi uscate-n jurul tău să cadă rar,
La ureche să-ţi descânte un bondar
Şi cum stai cu ochii-nchişi pe jumătate,
Soare galben printre ramuri nemişcate
Să-ţi învăluie-n tăcere şi-n lumină
Fruntea mică de domniţă bizantină.

*

Iar la-ntoarcere, să trecem prin păşuni
Şi prin funduri de livadă cu aluni,
Printre garduri fumurii şi solitare
Ce se uită-n urma noastră cu mirare...
Şi din treacăt, ici şi colo, să culegi
Sânziene cu tulpinele întregi,
Margarete, scânteioare şi aglice,
Un buchet de flori orfane şi calice,
Lung în coadă şi ghimpos şi cu ţărână.
La plecare să-l ţii falnic într-o mână,
Dar cu vremea, desfoiat, să-ţi pară greu
Şi la urmă să mi-l dai să-l duc tot eu...

O şopârlă pe cărare, lângă noi,
Speriată să foşnească dintre foi
Şi să stea, să vă uitaţi o dată bine,
De departe, tu la ea şi ea la tine,
Tu de sus şi ea din pietrele fierbinţi,
Amândouă serioase şi cuminţi.

Mai încolo o crenguţă de mălin
Ori un ghimpe să te-ntârzie puţin
Şi purtând de-a lungul văilor prin ţară
Vestea nouă a sfârşitului de vară,
Flutur mic, într-o lucire de-asfinţit,
Să ne-ntâmpine din ţarină grăbit,
Cu rugină pe albastre aripioare
Ca o veştedă petală de cicoare.

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aripile de dimineaţă

Am încercat să zbor,
dar toţi îmi spun că aripile mele sunt pentru înot.
Mi-am încercat întâi aripile din somn,
Aproape reuşisem.
Cu răsuflarea tăiată planam peste câmpii albastre şi domuri înalte,
mă înălţam şi coboram aievea.
Cât vis era în zbor şi-n vis câtă zburare
când se-ncheiau sub aripi
imensităţi albastre-n continuă urcare!
Plutind pe mai departe,
din aurora boreală mi-am tăiat o parte.
Erau minunate ca aripi, dar prea mari erau
şi, când m-am rotit într-o parte,
ameţită de-atâta adâncă imensitate,
au alunecat la nord, acolo unde erau învăţate
să stea şi să fluture.
Aripile de miazăzi când le-am vrut
pe la subsiori, când luam viraje, s-au descusut.
Într-o poiană, un fluture bătrân
mi le-a dăruit pe ale sale.
Spunea că înţelepciunea vieţii nu e să zbori,
Ci, cât mai mult, să stai în nemişcare.
Cu-asemenea aripi subţiri,
care imediat mi s-au rupt,
să gândeşti aşa nu-i de mirare.
Atunci m-au găsit aripile de dimineaţă:
înalte, albe, sidefii, cusute fără aţă,
parcă din nori, parcă din ceaţă,
parcă sunând a micşunele,
clopoţei argintii la încheieturi,
pe margini, boabe de rouă cu stele,
nici cântec de leagăn doinind,
nici auz de pasăre albă auzind,
Urcând şi sunând, spaţiile deschizând,
sufletul înălţând
la marginile mării hodinind,
când apusurile vii cerurile-nchid,
fremătând în zori, peste mări, în argintii zale,
înotând prin ceruri umbrite de stele,
Mari cât ale crinilor petale.

C-o sete nebună de viaţă, de parcă
nicicând nezburând, nicicând neîncetând,
ar fi pornit din însuşi izvorul de viaţă,
mai pure decât crinul,
mai limpezi decât seninul,
argint de porumbiţă picurându-mi pe spate,
dor de zări şi viaţă, dorul de departe,
dorul de lumină, lumină neâncetată,
neatinsă, neapropiată,
adevărată!

poezie de Dania Vasilescu din Aripile de dimineaţă
Adăugat de mihai51
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo unde cred că eşti

Acolo unde cred că eşti

Nici trenurile nu străbat

Acolo ca de sticlă par

Pădurile de brad brumat.

Tot mai departe simţi şi taci

Adăugat la rest mereu

Şi nu mai pot înainta

Decât pierzându-mă şi eu.

Cum ninge alb, e orice drum

Şi alb respiră-ntregul timp

Nici nu te-aş recunoaşte-acum

Desperecheat şi fără nimb.

Mi-e milă şi să-mi amintesc

Dar nici să uit nu mă îndur

Câtă părere-i în destin

Câtă greşeală-i împrejur.

Cu degete de frig adun

Ca sub un şal înzăpezind

Sufletul nostru încă bun

Mişcarea lui către argint.

Cum ninge, nu s-ar mai opri

Şi fi-vor brazii îngrădiţi

Acolo unde cred că eşti

Printre barbari meteoriţi.

În fiecare an aştept

Să ningă, să te pot vedea

Dacă priveşti, dacă asculţi

Dacă mai înţelegi ceva

poezie de Istrati ion din poezii.ro (3 martie 1958)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anthropos ergon

Frumos şi pur, aşa ca la-nceput,
Mă aflu pe un ţărm necunoscut,
Un ţărm rotit din zare până-n zare
Cu vânt amar, cu scoici, şi-n depărtare
Cu argintate, tulburi estuare.
Mi-s zilele şi casa de nisip;
Nici nu mai ştiu: sunt chip, sunt arhetip?
Când trupul meu se-apleacă peste unde,
Cel din adânc tresare şi se-ascunde —
Şi totuşi, fără caznă, mă regăsesc oriunde.
Căci între împrejuru-mi şi suflet nu-i nimic:
Nu pot şi nu încerc să le despic
Cerul de cer şi soarele de soare,
Marea de mări, uitarea de uitare...

poezie de Eugen Dorcescu din Arhitectura visului (1982)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De pe ţărm

O pasăre gri singuratică
Îndepărtându-se-n zbor, micşorându-se la orizont,
Singură în umbrele, în grandoarea şi-n vâltoarea
Nopţii şi-a mării,
A stelelor şi-a furtunilor.

Departe, planează şi se clatină deasupra întunericului,
Departe, se leagănă şi înfruntă bezna de-afară,
Departe, în vânt, în ploaie şi-n necuprins,
Departe, în groapa acestei imense lumi negre,
Unde se înfruntă negurile, guvernează cerul, răsuflă marea,
Unde ceaţa-i iubire şi zborul extaz,
Gloria şansei şi pericolul morţii
Sunt tovarăşii aripilor ei încântate şi înfrigurate.

Departe, în adâncul lumii imense şi întunecate,
Dincolo de lungile frontiere unde, odată ajunse,
Spuma şi deriva valurilor răzvrătite dispar,
Deasupra mareelor care se-avântă şi se retrag, şi se destramă.

poezie clasică de Carl Sandburg, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decaloguri comparative...

Nici o floare nu e floare, dacă n-are admiratoare.
Nici o pasăre nu-i rară, fără de cuvântul vară.
Nici vântul nu este vânt, dacă bate doar în gând.
Nici izvorul nu-i izvor, dacă nu-i dorit de dor...
Nici o mare nu e mare, fără valuri vorbitoare.
Nici o noapte nu-i frumoasă, dacă luna nu-i mireasă.
Nici un om nu este om, dacă n-a sădit un pom.
Nici o zi nu e aleasă, fără de iubire în casă.
Nici o casă nu-i frumoasă, fără de copii la masă.
Nici o vorbă nu e vorbă, fără tâlcul scos din tolbă.
Nici o prietenie mare, nu e fără cumpătare.
Nici un gând nu-i măreţie, fără a lui împărăţie.
Nici un drum cu ocoliş, nu e fără ascunziş...
Nici o fală nu e fală, dacă n-ajunge de-ocară.
Nici o iubire nu-i mare, de nu trece de hotare.
Nici durerea nu-i durere, de nu cere mângâiere.
Nici o dărnicie în lume, nu rămâne fără nume.
Nici credinţa nu-i credinţă, dacă n-are stăruinţă.
Nici o soartă nu e soartă, când bate din poartă în poartă.
Nici viaţa nu e viaţă, de nu, îţi zâmbeşte în faţă.

poezie de Valeria Mahok
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumuri grele, drumuri albe

Drumuri grele, drumuri albe
cu paşi demult uitaţi
se-aud copite îngheţate
de cai înaripaţi.

Şi dacă te-aş întreba
de ce mă laşi pe drum,
vei spune că-i noaptea mea
cernită-n amintiri prin fum.

Anii ce cresc peste noi
se scurg în râuri de şoapte,
aş vrea să fii cu mine
în amurgul ce se prinde în noapte.

Drumuri grele, drumuri albe
ce cobor şi urcă lin,
zăresc casa părintească
unde vreau să dorm puţin.

poezie de Sorin George Vidoe din Hohotul Alb
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întoarce-te! (Lui Adrian Păunescu)

Acolo unde ai plecat nu e nici soare, nici păcat.
Nici n-or să poată ochii tăi să vadă negrul din scântei!

Acolo unde mi te-au dus ursitele într-un apus
Nu e nici rouă şi nici stea, nici uriaşă, Umbra ta!

Acolo unde drumul tău s-a frânt ca inima de Zeu
Nu e nimic, nici timp nu e, nici vise şi nici dragoste!

Şi dacă-atât de multe-ai fost, şi dragoste şi adăpost
Pentru un munte de bărbat cu vocea care a tunat

Pentru doi ochi de stele vii, dacă nu poţi să reînvii
Mirajul ce-ai trăit cu noi în lacrimă şi în nevoi,

Tu, suflete împărătesc te-ntoarce-n spirit românesc!

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Secvenţe în alb şi negru
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Slugă la dârloagă

S-a tot dus băiatul drag
Peste mări şi peste ţări,
Mi-a lăsat tristeţe-n prag,
Bătrâneţea la-ncercări.

Du-te vântule, departe!
Puiului să-i fii amic, aA
Du-i din partea mea o carte
Parafată c-un pupic.

Bun tălmaci ştiam că eşti
Limbilor în dezlegare,
Vântule cu bune veşti
Te aştept din larga zare.

Veştile de vor fi rele,
Nu veni ca un bezmetic,
Fi-vor lacrimile grele
Maicii fiului venetic.

S-a tot dus băiatul mic
Peste mări în lumea largă
Unde orice venetic...
Este slugă la dârloagă!

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tete

Acolo unde cred că eşti

Nici trenurile nu străbat

Acolo ca de sticlă par

Pădurile de brad brumat.

Tot mai departe simţi şi taci

Adăugat la rest mereu

Şi nu mai pot înainta

Decât pierzându-mă şi eu.

Cum ninge alb, e orice drum

Şi alb respiră-ntregul timp

Nici nu te-aş recunoaşte-acum

Desperecheat şi fără nimb.

Mi-e milă şi să-mi amintesc

Dar nici să uit nu mă îndur

Câtă părere-i în destin

Câtă greşeală-i împrejur.

Cu degete de frig adun

Ca sub un şal înzăpezind

Sufletul nostru încă bun

Mişcarea lui către argint.

Cum ninge, nu s-ar mai opri

Şi fi-vor brazii îngrădiţi

Acolo unde cred că eşti

Printre barbari meteoriţi.

În fiecare an aştept

Să ningă, să te pot vedea

Dacă priveşti, dacă asculţi

Dacă mai înţelegi ceva.

poezie de Istrati din poezii.ro
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul Luminii

Îşi rătăcise drumul şi-acum nu mai ştia
Nici unde-i este casa, părinţii, cine-i el,
De ce-i atât de singur şi cine e acel
De vină pentru toate şi unde l-ar afla.

Iar Timpul ce-l uitase prin anii de lumină
Parcurşi la întâmplare prin marele neant,
Privea, arar, intrusul, c-un zâmbet arogant,
Şi-i răspundea la toate c-o linişte deplină.

Plutea prin nemurire, prin lumea dintre stele,
Şi învăţa atâtea cât nimeni n-a cuprins,
Dar ce conta că-i liber, că e de neatins,
Pe-un taler ce-i deasupra singurătăţii grele?

A căutat milenii răspunsul la-ntrebare
Şi a găsit fragmente, le-a cântărit, le-a şters,
S-a întrebat pe sine, în propriu-i univers,
Şi-a întrebat Lumina ca ultimă-ncercare.

A înţeles că este, din vremuri vechi, un zeu,
Lumină din Lumină, o parte din Cuvânt
Pierdută-atâta vreme din rostu-i pe Pământ...
Şi-a coborât îndată, ascuns în curcubeu.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chip de înger

Plouă tare. Au fost şi fulgere.
Au ieşit oamenii să vadă ce se petrece.
Şi o linişte adâncă a cuprins strada
Când în mijlocul drumului au văzut fata.
*
-"Oare câţi ani are?, copilă-mi pare"-
In ochi nimic rău n-are
Dar nu ai de unde să vezi
Că tu doar in aparenţele crezi.
*
Oamenii se uită, râd si vorbesc:
-"Oare are părinţi? Oare muncesc?
Că după cum îmi pare
Nici măcar săpun nu are.
Auzi tu fată: cine esti?
Ti se pare OK să ne trezeşti?"
*
Răi sunt unii, Dumnezeu e martor
Că fata asta se spăla cu ura lor
Dar nu-i păcat să tot vorbiţi?
Dacă e amărâtă nu-i zâmbiţi?
*
-"Fata asta are şcoală?
Ştie unde să se spală?
Se bucură de apă caldă
Dar doar in zilele de vară?"
*
Ce e soarta de-i asa dura?
Lung e drumul plin de ura!
Din păcate asa e viaţa
Oamenii vad doar faţa
Dar nu au văzut îndeajuns de bine
Ca faţa fetei prin lacrimi işi revine.
*
Ca-ci inima-i destul de mare
Să iubească zile cu ploaie
Si sufletu-i destul de bun
Să nu creada-n om nebun,
Si să îşi vadă de drum.
*
Că Dumnezeu o iubeşte
Iar dupa ploaie soarele-i zâmbeşte
Si îi usucă aripile ude
Ea să zboare, sa nu aude
Mai multe vorbe grele, rele.
*
Aşa fusese chip de înger pe pământ
Si după ea fusese numai vânt.
Omul nu pricepe
Că furtuna abia acum incepe.
Fata simte că le pare rău
Că şi-au pierdut îngerul din nou.

poezie de Novak Erika
Adăugat de Novak Erika
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevăruri mari cresc numai dintr-un pământ, din care cresc şi rătăciri mari. Cine n-are îndrăzneală să "greşască" nu va descoperi niciodată adevăruri mari.

aforism celebru de Lucian Blaga din Pietre pentru templul meu (1920)
Adăugat de Cabiaglia Savin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zbor

zbor inocent peste zare
tăcere
pe ţărm de mare
ţipăt în zori
acolo
dincolo de mări
unind două clipe strivite
am găsit o lume
împletind orizonturi
am deschis ochii
în faţă, viaţa

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dezastru

Am făcut o derogare:
N-are bani, nici casă n-are.
Dar, când dragoste să fac,
Am văzut: n-are nici "ac"!

epigramă de Ştefan Boboc-Pungeşteanu din Epigrame cu şi despre femei (2010)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!