Priviţi la Edith Piaf, această făptură gingaşă, cu mâini ca ale şopârlelor dintre ruine. Priviţi-i fruntea napoleoniană, ochii săi de oarbă care şi-a regăsit vederea. Te întrebi, cum va cânta? Cum va reda ce simte? Cum vor putea ieşi din pieptul ei plăpând marile tânguiri ale nopţii? Şi iată că ea cânta sau, asemenea privighetorii, primăvara, îşi caută cântecul ei de dragoste.

citat clasic din Jean Cocteau
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Piaf, Edith

Edith Piaf care cântă: este ploaia care bate, este vântul care suflă, este clarul de lună care îşi aşterne mantia.

definiţie clasică de Jean Cocteau
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Edith Piaf, ca şi privighetoarea care rămâne nevăzută pe ramura ei, devine şi ea invizibilă. Rămâne din ea doar privirea, mâinile ei palide, fruntea de ceară care adună lumina şi vocea care creşte, se înalţă, se înalţă, i se substituie treptat, crescând ca umbra pe un zid, înlocuind triumfătoare pe mica făptură timidă.

citat din Jean Cocteau
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Edith Piaf - spre ea îşi îndreaptă privirile perechile înlănţuite care mai ştiu să iubească, să sufere şi să moară.

citat clasic din Jean Cocteau
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Preludiu

Odihneşte-te călătorule
pe această insulă
corabie ce nicăieri nu duce

dacă nu va veni
pasărea nopţii
vor cânta frunzele

vor cânta ramurile.

poezie de Valeriu Butulescu din Creşterea nefiinţei (1994)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia nebună

Nu voi cânta un cântec pentru luna mai.

Asemenea cântec ar trebui să fie drăguţ. Merci.

Voi aştepta până-n noiembrie
Şi voi cânta un cântec gri.

Voi aştepta până-n noiembrie
Aceasta-i anotimpul meu.

Voi ieşi afară-n aerul îngheţat şi voi cânta
Cum cântă,-întunecat, un bulgăre de minereu.

Iar omuleţii mă vor privi miraţi,
Spunând " veniţi şi-o ascultaţi cu toţii, hai!
Ea este Femeia Nebună
Care nu cântă-n luna mai".

poezie de Gwendolyn Brooks, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-ai căutat cum îşi caută păsările hrana

într-un ochi de lumină
puteai să strângi pleoapele cu putere
şi să mă chemi
eu sunt atât cât vrei să fiu
o iluzie
sau o femeie cu braţe lungi
o femeie care-ţi atinge fruntea
şi spune că arzi

m-ai căutat cum îşi caută păsările cuibul
în ziua de ieri când cuvintele dulci
au ţâşnit din carnea ta ca scânteile din foc
şi am ars amândoi pe acelaşi rug
puteai să-nchizi ochii
şi să mă chemi
eu sunt atât cât vrei să fiu
o iluizie
sau o femeie cu braţele-n flăcări

m-ai căutat şi mă vei căuta mereu
pentru că din carnea ta vor curge cuvintele
ca dintr-un râu ieşit din matcă
şi toate câmpiile din priviririle noastre
vor sta sub apele limpezi
ale iubirii
eu sunt atât cât vrei să fiu
o iluzie
sau o femeie care îţi trăieşte povestea
în fiecare zi

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea a fost străbătută însă de chemarea de dragoste a unui guguştiuc întârziat, ca mine, care cânta insistent, dincolo de fereastră. Nu ştiu dacă izvorul cântecului său este din singurătate, din dragoste sau din jale... sau poate îmi cântă singurătatea, tristeţea şi jalea mea. Cum aş putea să-i spun că doar pe el îl mai am?

Sava Ionescu în Zilele şi nopţile unui singuratic (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soldatul care îşi sapă singur groapa, în timpul luptei, are şansa de a scăpa nevătămat. Această tranşee individuală, această nişă în care îşi găseşte un adăpost efemer, îi oferă combatantului speranţa şi încrederea de care are nevoie pentru a putea să o părăsească şi să avanseze în bătaia focului sau spre lama baionetei. Milioane de astfel de gropi vor fi fost săpate de-a lungul veacurilor, martore tăcute ale încleştărilor nemiloase, ale victoriilor şi înfrângerilor, ale speranţei şi abandonului, ale vieţii şi ale morţii. În căuşul lor s-au împlinit destinele tragice care au făurit istoria.

Mihail Mataringa (19 ianuarie 2013)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

O naţiune vie nu poate cânta decât viaţa.

Jean Cocteau în Mână liberă
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îndrăzneşte şi vei cânta! zicem noi. Vei cânta ieftin, dar vei cânta; vei cânta rău, dar vei cânta; vei cânta fals, deplorabil, ridicul, dar vei cânta. Ce se cere de la operă? A cânta.

Ion Luca Caragiale în articol
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fraţilor, de nu veţi putea cânta, să ştiţi că este o boală care vă roade adâncul fiinţei voastre sufleteşti, sau că vremea v-a turnat păcate peste sufletul curat, iar dacă nu le veţi putea vindeca, să vă daţi de-o parte şi să lăsaţi locul vostru celor ce vor putea cânta.

citat celebru din Corneliu Zelea Codreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum, pe continent, când se va crea sintesa în care să intre disciplina francesă, adânca analisă germană şi sentimentalismul slav, când vor colabora cele trei mari rase europene: latină, germană şi slavă, Europa va avea o astfel de literatură cum n'a existat în lume, de la marile literaturi ale Greciei şi ale Romei.

finalul de la America şi românii din America de Nicolae Iorga (1930)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu înceta niciodată să te întrebi, periodic: "Cum aş putea să fac mai bine ceea ce fac acum? Cum aş putea să dezvolt sau să extind această activitate?"

Colin Turner în Născut pentru succes
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Piaf, Edith

Edith Piaf, o fetiţă cu chipul palid şi îndurerat.

definiţie de Louis Leplee
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul mării

(Capri, Piccola Marina)

Imemoriale brize ale mării,
vânturi marine ale nopţii,
nu veniţi aici pentru o persoană anume;
dacă cineva vrea să vă întâmpine
trebuie să poată să vă supravieţuiască.

Imemoriale brize ale mării,
de milenii şi milenii
adiaţi peste pietrele istoriei,
sunteţi cel mai pur spaţiu
venind de departe...

O, cum simte smochinul
încărcat de fructe apropierea voastră
acolo sus, în lumina lunii.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke (1907), traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trebuie să credem în noroc. Cum altfel ne-am putea explica succesul celor pe care nu îi placem?

citat din Jean Cocteau
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se simte primăvara-n aer...

Se simte primăvara-n aer,
copacii deschid ochii în vânt
şi parcă aud cum creşte iarba
şi ghioceii din pământ!

O altă primăvara vine
şi-mi înfloresc cuvinte-n gură
şi cad tristeţile din mine,
ca florile de pe răsură!

Vino în pădure să simţim,
natura-ncet cum prinde viaţă,
să ne cuprindă primăvara,
în nesfârşita-i dimineaţă...

poezie de Titina Nica Ţene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândeşte-te că femeile cu copil sunt ca şi cum li s-ar fi injectat în sânge o bombă atomică cu hormoni. Unul dintre marile mistere ale naturii e cum de nu înnebunesc în primele 20 de secunde de după ce nasc.

Carlos Ruiz Zafon în Prizonierul cerului
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Idea de ordine la Key West

Cântecul ei trecea dincolo de geniul mării.
Apa niciodată nu a luat forma minţii sau a vocii,
Aşa cum o face corpul, corpul în materialitatea lui, fluturând
Din mânecile goale; şi totuşi mimica mişcării ei
Producea un strigăt constant, era cauza unui strigăt constant,
Care nu era al nostru, deşi noi îl recunoşteam,
Neomenesc, un strigăt al oceanului cel veritabil.

Marea nu era o mască. În nici un sens.
Cântecul şi apa nu se contopeau într-un singur sunet,
Chiar dacă ceea ce ea cânta, era doar ceea ce auzise,
De vreme ce ceea ce cânta era murmurat cuvânt cu cuvânt.
Se prea poate ca în toate frazele să se fi învolburat
Zgomotul apei măcinând pietrişul şi suspinul vântului –
Dar noi pe ea o auzeam, şi nu marea.

Pentru ca ea era făurarul cântecului pe care îl cânta.
Mereu cu capul acoperit, gesticulând tragic, marea
Era doar locul pe unde îşi purta ea paşii pentru a cânta.
Ce spirit este acesta? ne întrebam, fiindcă eram conştienţi
Că ceea ce noi căutam era spiritul – şi mai ştiam
Că ne vom pune această întrebare ori de câte ori o vom auzi cântând.

Dacă-ar fi fost numai vocea întunecată a mării
Care se ridica sau numai mulţimea valurilor care o colorau;
Dacă-ar fi fost numai vocea de la periferia cerului
Şi a norilor, a coralilor din adânc înconjuraţi de pereţii apei;
Oratorie a aerului în urcare, un sunet al verii
Repetat într-o vară nesfârşită,

Dar sunet şi atât. Însă era mai mult de atât,
Mai mult chiar decât vocea ei – şi a noastră – printre
Rafalele de apă şi de vânt lipsite de orice însemnătate,
Dincolo de distanţele ostentative, de bronzul umbrelor căţărate
Pe cele patru orizonturi, de atmosferele muntoase
Ale cerului şi ale mării.
Contenind, vocea ei era cea care făcea
Cerul să pară dureros de intens şi de acut.
Ea era singurul făurar al lumii
În care cânta. Şi când ea cânta, marea,
Oricare i-ar fi fost sinele, devenea însăşi esenţa
Cântecului ei, pentru că ea era creatorul. Apoi noi,
În vreme ce o urmăream cum înainta acolo, singură,
Înţelegeam că nu a existat niciodată o lume pentru ea,
Exceptând lumea pe care o cânta şi pe care, cântând, o făurise.

Ramon Fernandez, spune-mi, dacă ştii,
De ce atunci când cântecul a luat sfârşit şi noi ne-am întors
Spre oraş, spune-mi de ce luminile translucide,
Luminile navelor de pescuit la ancoră,
Cu lăsarea nopţii, tăind oblic aerul,
S-au înstăpânit asupra nopţii, tranşând felii din mare,
Stabilind zone emblemă şi axe de foc,
Rescriind, descântând, adâncind noapea?

Oh! binecuvântata frenezie pentru ordine, palidul meu Ramon,
Frenezia creatorului de inventa cuvintele mării,
Cuvintele porţilor înmiresmate, delicat diferenţiate,
Cuvinte despre noi şi despre originile noastre,
În demarcaţii încă mai fluide, în sunete mai cuprinzătoare.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvântul tău nu mă lasă singur

Simt cum se frământă pământul,
apele se umflă în plămâni şi respiră,
rădăcinile absorb zăpada şi se pregătesc
arborii îşi dau coate şi se bucură.

Primăvara mă cheamă cu toată puterea soarelui,
cuvântul tău nu mă lasă singur
şi mă bucur cu toţi nervii tăcerii
de cântecul ce se naşte în mine.

ştiu cum foşneşte în aburi pământul,
cum răsuflă din adânc,
sub privirile oamenilor
după modelul trezirii din somn.

Văd cum se revarsă ţărâna umedă,
Cum păsările se lasă din zbor şi caută
hrana care le asigură un nou ciclu
când natura înverzeşte şi cântă.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!