Zurgălăul

Fulgi uriaşi deasupra ţării cad,
Pe bărăgane vânturile ţipă,
Somn neclintit de iarbă şi de brad
Învăluieşte munţii sub aripă.
Cu clinchete zglobii din dunga văii
Răsună zurgălăii argintii;
S-apropie de geamuri zurgălăii
Certându-se cu glasuri de copii.
Întregi, întinderile ţării mele
De sunete voioase se cuprind
Şi împleteşte glasuri subţirele
Acest şăgalnic, aşteptat colind...

Târziu, când zarea-n zori sticlea brumată,
Un zurgălău mai răsuna stingher,
Poate-un copil întârziat de ceată
Şi-mpleticit printre nămeţi, prin ger,
Suna c-o nefirească dăruire,
Împrăştiindu-şi clinchetele-n stol...
Pălind, cuprins de-o veche amintire,
Am stat cu ochii duşi pe geam, în gol.

... Eram firav, parcă bătut de vânt,
Iar tata dus în marşul surd, de chin,
Poate-n tranşeu, ori poate în mormânt,
Oricum departe, în pământ străin.
De groaza avioanelor, prin sate,
S-au tras peste ferestre foi de cort.
Orbeau ferestrele întunecate
Ca într-un sat de multă vreme mort.

O cetină c-un fir de lumânare
Şi c-o mărgică smulsă din suman
Vestea că, pe vântoase reci, călare,
Din viaţa noastră-a mai trecut un an.
Zăvozii nu lătrau în bătătură,
Ci scheunau cu vântul pe sub uşi.
Flăcăii nu mai ajungeau să ure
Pe la fereşti, de unde erau duşi.

Plutea încremenită o tăcere...
Nici urători, nici câini, nimic, pustiu,
Când, deodată, ca o adiere,
Cu glas scâncit, tremurător şi viu,
S-a auzit un zurgălău cum sună
Îndepărtat, cum sună subţirel,
De parcă nopţii ar fi vrut să-i spună
Durerile ştiute doar de el.

Se auzea de undeva, din vale,
Şi vântul îneca în răbufniri,
Parcă plângea încet metalul, moale,
În palmele-ngheţate şi subţiri.
Şi mama sta aşa cu faţa udă,
Cu gândul dus la tata, ascultând
De unde-i el, nu poate să audă
Şi poate nu va auzi nicicând,
Că poate-acolo, în această clipă,
Învăluită-n viscol uriaş,
Vreo pasăre de noapte, rece, ţipă
Lângă bocancii aspri de ostaş...

Am ascultat până spre dimineaţă
Cu fruntea rezemată de uşor
Şi mama şi-a dus palmele la faţă
Şi mi-a părut că râde-ncetişor.
Îl auzeam la geamuri şi la uşă,
Afară, undeva în infinit...
Cutremurat de friguri şi de tusă,
În clinchetele lui am adormit.
.................
E Anul Nou. Ştiam noi ce mâine fi-va
Şi ce-o să mai aducă anul nou?
Un zurgălău stingher din nou porni-va
Prin sate durerosul lui ecou?

Voi, oameni ai pământului, uitarea
S-a aşternut pe sânge, scrum şi fier?
N-aţi cunoscut ce-nseamnă aşteptarea
Şi ce înseamnă-un zurgălău stingher?

- Am cunoscut cu toţi durerea ce e.
Avem la masă câte-un scaun gol.
Să n-aibă somn şi-n tihnă să nu steie
Ei, alchimiştii noului pârjol!

Nicicând noi nu vom îngrăşa ogoare
Aşa cum ei ne văd în visul lor,
Prin bălării de foc, nimicitoare,
Sub pălării de foc, nimicitor.

Sculaţi, voi, boieri mari, s-arată zorii,
Voci tragice pe vânturi se aprind.
Treziţi-vă, vă vin colindătorii,
Acuzatorii, asprul lor colind.

poezie celebră de Nicolae Labiş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nervi de toamnă

(La toamnă, când frunza va îngălbeni...)

La toamnă, când frunza vă îngălbeni,
Când pentru ftizici nu se ştie ce noi surprize vor veni,-
Alcoolizat, bătut de ploi, cum n-am mai fost cândva,
Târziu, în geamul tău, încet, cu o monedă voi suna.

Şi-n toamna asta udă, mai putredă ca cele ce s-au dus,
Când vântul va boci, din nou, la cei de jos, la cei de sus,-
La geamul tău, în spaima nopţii, ca un prelung final,
Voi repeta că anii trec mereu mai greu, şi mai brutal.

Va bate ploaia... şi târziu, la geamul tău voi plânge-ncet...
Va rătăci alcoolizat, apoi, în noapte, un schelet, -
Nimic tu nu vei auzi din câte voi avea de spus...
În toamna asta udă, mai putredă ca cele ce s-au dus.

poezie celebră de George Bacovia din volumul Plumb - 1916
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În noaptea albă de Crăciun

... În seara sfântă de Ajun,
Ne aşezam, tăcuţi, la masă...
Era plăcut şi cald acasă,
În noaptea albă de Crăciun.
Şi mama,-n vatra cu tăciuni,
Trăgea sub pirostie focul,
Scânteile duceau norocul
Pe coşul casei plin de lumi.
C-o stea din el, plecam şi eu,
Cum pleacă-n cer o rugăciune,
Sperând la clipa de minune,
Ce-înseamnă-n viaţă Dumnezeu...
În zori de zi, o luam, de zor,
Cu steaua mea din jar culeasă,
S-ajung, prin sat, din nou, acasă,
Precum un mag pe-un drum de dor.
Credeam că vin din cer, de sus,
Să spun că steaua-n zori răsare,
Să duc prin case-o veste mare
Că s-a născut în noi Isus...
Mergeam prin zori ca un cuvânt
Ce se năştea din casă-n casă,
Cu steaua magică culeasă
Din cer, cu focul din pământ.
... Priveam în jar, cu ochi de gând,
Mă minunam la ce-o să fie,
Când vom ieşi din pribegie
Şi ne-om întoarce pe pământ...
... Dar steaua mea era doar semn,
Cules din vatra cu corlată,
Din lumea noastră, aşezată
În case vechi, cu porţi de lemn...
... Însă-a venit de-atunci un nor
Iar cerul nu mai arde-n stele,
Azi, sunt cu toate-ntre zăbrele
Şi tot pământ-i orb de zbor...
... În noaptea sfântă de Crăciun,
Ajung din nou la noi acasă,
M-aşez, târziu, pe-un strop de masă,
Prin ce-a fost ieri, cu ce-i acum...
.........................................
... Era tot ziua de Crăciun...,
Dar mama mea, demult murise,
Iar coşul casei, plin de vise,
Era acum morman de fum...
... Am să pornesc din nou la drum,
Dar casa noastră din răscruce,
S-a dus şi numai poate duce
La ce-a fost ieri, prin ce-i acum...
... Mă pregătesc să plec din sat,
Când voi zări, în ochi, lumină,
Şi când cocoşul, din grădină,
Va fi la primul lui mimat.
Am doar pe gând, din cer, o stea,
Cu mări de foc şi flori de gheaţă,
Şi-am s-o aştept, ca-n dimineaţă,
Să-apară iar în viaţa mea...
Dar, acea stea din timp s-a dus
Şi-n zori de zi n-o să apară,
Să ducă-n lume-o veste rară...,
Căci a murit, în noi, Isus.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zi ploioasă

Azi a fost o zi ploioasă
Nimeni n-a ieşit din casă,
Stropii mari băteau în geam,
Iar noi singuri aşteptam.

Nu mişca vreo vietate,
Toate erau speriate,
Afară de te-ai fi dus,
Vântul te-ar fi luat pe sus.

După ore de suspin,
Vântul bătea mult mai lin,
Stropii parcă s-au rărit,
Iar noi din somn ne-am trezit.

Un curcubeu s-a-nălţat
Peste amorţitul sat,
Soarele-a ieşit din nori...
Ce minunat e uneori!

Strada de melci s-a umplut,
Să-i ocolim n-am putut...
Pe ram voioase păsărele
Cântau frumoase cântecele.

poezie pentru copii de Maria Nina Mihăiţă din Lumea copilăriei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca între Tată şi Fiu

astăzi tot ce vreau Doamne e
să stau de vorbă cu tine
ca între Tată şi Fiu
nu o să întreb nimic
despre cei care se vând pentru
câţiva bănuţi şi
nici despre lucrurile care nu există
dacă ţi-aş cere să-mi spui
de ce mor oamenii
mi-ai răspunde
că sunt muritori
dacă te-aş întreba de ce
nu-i înveţi să moară
mi-ai răspunde că tu
le-ai dat viaţa
şi că
viaţa trebuie să-i înveţe
când şi cum...
dar cu tata ce-ai avut?
s-a dus într-o dimineaţă devreme
să stea de vorbă cu tine şi
nu s-a mai întors
de atunci mama
în fiecare zi
îşi punea şorţul
şi-i gătea de prânz
ochii îi erau ca doi nori încărcaţi
din când în când îşi ştergea fruntea
brăzdată de griji şi lăcrima
prin colţul buzelor apăsat de durere
scăpărau milimetric cuvintele care ne făceau fericiţi
" vine tata, s-o fi dus ca să vadă ce-o mai fi pe dincolo",
apoi îşi cufunda capul în pumni şi lăcrima

ai mai îmbătrânit şi tu şi tata
aţi spart cerul şi prin crăpătura aceea
ne priveaţi chiorâş până în ziua aceea
în care mama a adormit pe prispa de pe care
îşi împreuna mâinile şi te ruga să ai grijă de noi
cu siguranţă sufletul e în mâinile tale
dar tata?
de ce nu mă strigă tata?
nu am alţi părinţi şi nici prieteni pe aproape
am mai îmbătrânit şi eu
timpul s-a aciuit în crăpătura prispei
e doar un semn
ştiu că
tata şi cu mama au trecut pe aici

e târziu
ţine-mă pe genunchi în seara asta
şi lasă-mă să o văd pe mama
e tot ceea ce vreau

nu trebuie să mă înveţi să mor
tata sau poate mama au o datorie
mai veche faţă de tine

lasă gestul meu să acopere totul
asta-i tot ce vreau,
Doamne!

poezie de Teodor Dume (2017)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca între Tată şi Fiu

Astăzi tot ce vreau Doamne e
să stau de vorbă cu tine
ca între tată şi fiu
nu o să întreb nimic despre cei
care se vând pentru câţiva bănuţi şi
nici despre lucrurile care nu există
dacă ţi-aş cere să-mi spui
de ce mor oamenii
mi-ai răspunde
că sunt muritori
dacă te-aş întreba de ce
nu-i înveţi să moară
mi-ai răspunde că tu
le-ai dat viaţa
şi că
viaţa trebuie să-i înveţe
când şi cum...
dar cu tata ce-ai avut?
s-a dus într-o dimineaţă devreme
să stea de vorbă cu tine şi
nu s-a mai întors
de atunci mama
în fiecare zi
îşi punea şorţul
şi-i gătea de prânz
ochii îi erau ca doi nori încărcaţi
din când în când îşi ştergea fruntea
brăzdată de griji şi lăcrima
prin colţul buzelor apăsat de durere
scăpărau milimetric cuvintele care ne făceau fericiţi
" vine tata... s-o fi dus ca să vadă ce-o mai fi pe dincolo",
apoi îşi cufunda capul în pumni şi suspina

ai mai îmbătrânit şi tu şi tata
aţi spart cerul şi prin crăpătura aceea
ne priveaţi chiorâş până în ziua
în care mama a adormit pe prispa de pe care
îşi împreuna mâinile şi te ruga să ai grijă de noi
cu siguranţă mama e acolo şi mă priveşte de sus
dar tata?
de ce nu mă strigă tata?
nu mai am pe nimeni şi nici prieteni pe aproape
am mai îmbătrânit şi eu
timpul s-a aciuit în crăpătura prispei
e doar un semn
ştiu că
tata şi cu mama au fost cândva pe-aici

e târziu, Doamne!
ţine-mă pe genunchi în seara asta
şi lasă-mă să o văd pe mama
e tot ceea ce vreau

nu trebuie să mă înveţi să mor
tata sau poate mama au o datorie
mai veche faţă de tine

lasă gestul meu să acopere totul
asta-i tot ce vreau,
Doamne!

poezie de Teodor Dume din Volumul: Temniţa de sub rană
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii mamei

Era o iarnă timpurile şi bătea vântul peste viaţă,
Ne rebegise frigu-n casă, iar focu-n sobă se sfârşise,
Urla un vânt câinos în noapte şi era beznă peste vise,
In ochii mamei, plini de spaimă, era târziu şi era gheaţă.

În vară, adunasem vreascuri de prin pădurile uscate,
Dar iarna ni le-a ars pe toate cu gerul ei din miază-noapte,
Zăpada ne era cât casa şi lemnele erau departe,
Pădurea ne-o luase statul şi n-aveam lemne cumpărate.

Un crivăţ surd vuia din norduri şi dârdâiam de frig în casă,
Ne-acopeream cu ce da Domnul, dar casa ne era de gheaţă,
Trecusem doar de miezul nopţii, dar era ger spre dimineaţă,
Iar vântul ne gonea căldura şi ne simţeam goniţi de-acasă.

Simţeam, prin aer, ochii mamei cum tremurau în orbul nopţii,
Cei mici plângeau de frig, iar casa îşi scrijelea pe vânt fiorii,
Trosneau, sub greul iernii, ca nămeţii, sus, pe grindă, căpriorii
Şi nu ştiam ce ne rezervă, în acea noapte, cartea sorţii.

Dar mama a ieşit din casă, a luat securea şi o sfoară,
Zăpada a izbit-o-n frunte şi s-a deschis prin viscol uşa,
Din vatra fără foc în casă, s-a spulberat pe horn cenuşa,
Eram copil şi-mi era frică şi mă temeam că o să moară.

Mi-am îndesat pe ochi căciula, am luat cu mine târnăcopul,
Şi am plecat prin vânt cu mama la locul nostru de pădure,
Aveam cu noi doar disperarea, un târnăcop şi o secure,
Să scoatem din vâlceaua nopţii un lemn să facem iarăşi focul.

Opincile erau prea rupte, dormeam aşa, în pat cu ele,
Zăpada viscolea din ceruri şi ne-afundam în ea ca-n ceaţă,
Pădurea ne era departe, iar viscolul bătea din faţă,
Dar ochii mamei erau ageri şi străluceau ca două stele.

Era puternică şi bună, nu se temea de lupi, de moarte,
Pădurea ne-ascundea prin noapte şi ne ferea de vântul rece,
Mă-ncuraja să cred că-n viaţă tot răul tot în rău se trece,
Dar să fii om ca să poţi merge întotdeauna mai departe.

Am luat, în spate, cu eforturi, lemnul nostru din pădure
Tăiat adânc, în miezul nopţii, de sub pulpana de zăpadă
În aşa fel ca pădurarul, în zorii zilei, să nu-l vadă,
Căci n-avea voie nimeni lemnul său din codru să şi-l fure.

La ziuă, aveam foc în sobă şi-n casă era cald şi era soare
Coceam porumb uscat pe plită, priveam, tăcuţi, pe geam, afară,
Ştiam că, după-o iarnă aspră, va fi, din nou, o primăvară
Şi în ochii mamei noastre era iarăşi plină zi de sărbătoare.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa începutului de iarnă

Şi a venit şi iarna, în sfârşit!
Colindători prin sate au pornit...
Miroase-a cozonaci şi-a pâine coaptă,
Lemne de brad se-aud pocnind pe vatră.
Betea şi vâsc împodobesc icoana
Şi în fereastră parc-o văd pe mama.
Îmi spune iar poveşti... şi vântul bate...
Mi-e gândul dus spre nicăieri, departe...

Şi a venit şi iarna, în sfârşit!
Biciul, de ger, în patru-i şficuit.
E rod bogat în anul ce-o să vină,
Prinos de flori şi fluturi în grădină,
Hambare pline, câmpuri înverzite,
Bogate case, struguri, multe vite.
Brazi străjuind în munţi cu semeţie
Şi oameni de aleasă omenie.

Colindători prin sate au pornit,
Uliţele cu vise troienind...
Bravi urători în haină populară
Cutreierând... Un vin cu scorţişoară,
Cu nuci şi pită îi aşteaptă-n dar...
E-o casă,-n poarta cu-un bătrân arţar,
Cu doi bunici cu suflete de prunc
La care, când mi-e dor şi eu mă duc.

Miroase-a cozonaci şi-a pâine coaptă...
Măicuţa plânge şi suspină, iată!
"Sunt eu, măicuţă dragă, sărut mâna!
Din alte ţări mă întorsăi acuma
Şi dor mi-era de voi, de grădiniţă,
Dor de arţarul falnic din portiţă.
Mă lasă să-ngenunchi! Apoi te roagă
Să-mi fie drumuri bune, maică dragă..."

Lemne de brad se-aud mocnind pe vatră...
Deschide uşa, pruncii să nu bată!
Să intre să ureze... Dă-le-n dar
Nuci şi colaci, ca-n fiecare an!
Şi mere roşii puse la uscat...
Dă-le să bea din sticla cu Muscat.
Sunt îngheţaţi şi-or fi urat destul...
Tu spune-le poveşti cu Moş Crăciun!

Betea şi vâsc împodobesc icoana
Şi florile-ncolţesc pe geam, ia seama!
În noaptea asta-i ger şi focul arde...
S-aveţi, bunici, prinos de sănătate!
Plesneşte biciu-n patru zări şi plâng
La casa bătrânească când ajung...
Văd lacăte lucind şi doliul pus.
V-aţi dus iubiţii mei bunici, v-aţi dus!

Şi în fereastră parc-o văd pe mama...
Poate că-i doar Crăiasa Iernii, Doamna,
În râuri de lumină îmbrăcată,
Cu stele-mpodobită... Se arată
La ceas târziu, din ceruri coborând,
Maicuţa blândă pentru Pruncul Sfânt.
Dar... unde oare sunt colindătorii?!
Sunt troieniţi sub pletele ninsorii...

Îmi spune iar poveşti şi vântul bate...
Şi spulberându-mi visurile toate
Mă lasă-n noapte, troienit la tâmple...
De lacrimi grele ochiul mi se umple.
Umbra tăcerii crud mă încolţeşte,
Iar timpul trece, nu se mai opreşte!
Colindător cu mâinile-ncleştate,
Alerg – un ceas de trecere, spre moarte.

Mi-e gândul dus spre nicăieri, departe!
Bunicii-mi văd ivindu-se în noapte
Şi între noi troiene se ridică...
Îmi face semn din noapte-o bătrânică.
O prind de mână iute şi-n odaie
Lumina zilei parcă se-ntretaie.
Este Crăciunul... Ninge liniştit...
Colindători la poartă au venit.

Mi-e gândul dus spre nicăieri, departe.
Se-aud din nou poveşti şi vântul bate
Şi în fereastră parc-o văd pe mama
Betea şi vâsc împodobesc icoana.
Lemne de brad se-aud pocnind pe vatră,
Miroase-a cozonaci şi-a pâine coaptă,
Colindător prin sate am pornit
Şi a venit şi iarna... în sfârşit!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Merele de vară

Mi-aduc aminte merele de vară,
Când noi copii la mama mai eram,
Când stam pe bancă câteodată seara,
Cu câtă poftă le mâncam!

Şi câteodată când ploua afară
Iar noi priveam la stropii de pe geam,
Mama fugea prin ploaia cea de vară
Şi câte-un măr cu lacrimi ne-aducea.

Şi îmi aduc aminte că într-o vară
Ne-a venit pe la poartă un sărman
Şi cum s-a luminat în prag de seară,
Când mama i-a cules un măr din ram.

Dar de când nu mai este mama,
Nici pomul nu mai face rod,
Şi parcă degeaba mai vine vara
Şi vara parcă nu mai are rost...

De-atunci am mai mâncat mere de vară,
Dar parcă şi-au pierdut parfumul sfânt
Şi mi-amintesc gustul de-odinioară,
Pe-o bancă, lângă mama la mormânt.

Merele de vară sunt,
Sfinte pe pământ,

Merele de vară plâng,
Mamei la mormânt...

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vine Crăciunul, porniţi colindători

De moş Ajun pornesc colindători
Prin munţii de nămeţi făcând cărare,
Atâţia pui de om porniţi prin gerul mare
De la lăsatul serii până-n zori.

Cu glasuri de argint tăind răcoarea nopţii
Să ducă vestea mare prin lume s-au pornit
E cerul azi sărbătoreşte, cu stele zugrăvit
Din casă-n casă vestea vor auzi cu toţii.

Slobod dulce colind din glas neprihănit,
În miezul nopţii cocoşul s-a trezit
Că a dormit prea mult îşi face singur vină

De la copii învaţă a domnului colindă
Şi-ncepe ca să cânte în miezul cel de noapte
Şi mii de-mpintenaţi duc vestea mai departe.

sonet de Valeria Tamaş
Adăugat de valeria
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe la Bogata

am fost pe acasă la Bogata
dar nu e nimeni — e pustiu
goală-i casa şi e gata
şi pentru mine — e târziu

eu însumi am îmbătrânit
şi-a mea viaţă-i spre apus
iar trupu-mi este azi slăbit
aşa de zvelt eu astăzi nu-s

plecară ai mei cu toţi în şir
şi casa iată e pustie
doar al amintirii astăzi mir
pe-ai mei se luptă să-i învie

şi plin ocolu e de iarbă
şi nicio piatră nu mai e
de parcă totu-n mare grabă
ca focu-i stins — asemene

ca focu iată din fiteu
ce nu mai arde prea demult
de-ai casei iată-s numai eu
tăcerea când eu o ascult

dar e pustiu şi e închis
pe aripa vremii pierdute
de parc-a fost numai un vis
lăsat la cine vrea să asculte

de parcă nu a fost o vreme
în care acolo-am locuit
cu atâtea umblete şi semne
părinţii unde m-au primit

de parcă nici tata bătrân
n-a fost acolo vreodată
când ne jucam copii-n fân
în joaca cea nevinovată

şi parcă n-a fost la cuptor
chiar dânsu ptita să o facă
cum n-a fost alta aşa cu spor
cuptorul nostru să o coacă

şi parcă tata n-a umblat
făcând atâtea pe afară
să fie totul aşezat
din zori de zi până în seară

şi parcă acolo n-au crescut
copii ca florile de primăvară
dar azi e trist şi de urât
şi mai urât ar vrea să-mi pară

mi-aduc aminte cum în blide
topala mama o punea
şi noi copiii înainte
ne înfruptam atunci din ea

plină casa de viaţă
era atunci chiar şi-n ocol
simţeai spre ceruri cum se-nalţă
şi nu era nimica gol

acum — nimica nu e viu
şi iarba parcă este moartă
ocolu-i sarbăd şi pustiu
şi nimeni nu mai e la poartă

lipseşte mama — tata nu-i
şi nici o vorbă nu se aude
nici paşii azi ai nimănui
auzul nu ţi-l mai pătrunde

căci toţi s-au dus şi ne-au lăsat
sunt aşezaţi iată-n mormânt
de e pustiu şi al meu sat
de-ai mei aproape când nu sânt

se coc plăcinte-n atmosferă
căci iată totul a murit
şi casa parcă-i o himeră
viaţa unde mi-am trăit

căci fără viaţă este tot
ocol fântână — cohe şură
copil să fiu eu nu mai pot
căci toate iată se pierdură

şi nu e nimenea să urce
iar pe fân în podu şurii
şi din mere să îmbuce
mângâindu-i cerul gurii

nu e mama nicăieri
şi nici tata iată nu-i
de nu mai am în duh puteri
să dau veste nimănui

ca şi atunci când toţi copiii
pe afară-n şiruri se jucau
dând prinosul bucurii
plini de viaţă când fugeau

dar acum când iar privesc
atmosfera casei noastre
în chinuri mă prăpădesc
de ce văd că avem parte

iarba a umplut ocolul
nici un pas că nu se aşterne
de străluce-n goluri golul
de nimic nu este vreme

totul este năruit
fără viaţă şi mişcare
casa unde am trăit
nicio faţă parcă n-are

poezie de Ioan Daniel Bălan (31 iulie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chiar dacă anii se adună

Chiar dacă anii se adună mulţi,
nu voi uita cât am iubit odată,
voi regăsi întotdeauna punţi
să retrăiesc minunea căutată.
Chiar şi copil voi fi, din când în când,
şi-n visul meu, călătorind prin vreme,
te voi zări prin pajişti alergând,
iar dorul meu, vibrând, o să te cheme.

Voi sta cu părul răscolit de vânt,
privind de-a lungul vremii înapoi
şi pe poteca strâmtă, alergând,
ne-om întâlni, căzând în iarbă goi.
Îmbrăţişaţi vom luneca la vale,
prin văile umplute de ţărână,
nimic n-o să ne poată sta în cale,
cât timpul ne va ţine împreună.

Eu am rămas acelaşi, neschimbat,
doar ochii trişti mai obosiţi îmi par,
pe chipul parcă mai îngândurat,
când în trecut te caut în zadar,
sau când apari, dar nu aşa de clară
precum aevea te ştiam cândva,
iar umbra ta începe să mă doară,
când visul meu n-o poate contura.

Fă, Doamne, o minune pentru noi,
cum ai făcut, atunci, întâia oară –
din viaţă noastră dă-ne înapoi
doar amintiri care să nu ne doară!

poezie de Corneliu Neagu din Fata morgana (2016)
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi gândul plânge ...

şi stau cu gândul rezemat de geam
şi geamul tace
de parcă între ei ar sta un ram
cu spini cu ace

de parcă între noi ar sta senin
şi clar de lună
şi tu mi-ai reproşa că nu mai vin
s-aduc furtună

că ceaţa se ridică peste mări
cu sânge rece
că vine peste noi şi depărtări
şi nu mai trece

că bolovanii vin la vale peste munţi
porniţi să fiarbă
că nici o stâncă nu mai poţi s-o mai ascunzi
sub fir de iarbă

că soarele pe cer e tot mai trist
mai pământiu
că eu ca naiba încă mai exist
al naibii viu

că stau cu gândul rezemat la geam
şi gândul plânge
c-am vrut atâta vreme să te am
şi-n el şi-n sânge...

poezie de Iurie Osoianu (25 octombrie 2018)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Roiul

ce poţi să ştii tu despre mine- doar n-ai trecut prin patul meu
şi nici prin ce numeşti tu bine şi nici prin ce socot eu rău
ce pot să-mi spui când noi în viaţă de-a pururi nu ne-om întâlni
cum poţi să-mi râzi mereu în faţă ştiind că nu mai poţi iubi

se scurge vremea printre coarde din glasu-mi trist şi răguşit
şi-n sângele din vine arde un boţ de suflet ostenit
aprind încet o lumînare să văd ce drumuri am greşit
aprind deşi afară-i soare şi bate vântul răguşit

se simte zarea cum tresaltă de mila ochilor mei orbi
din stuful unduind în baltă trei broaşte se stropşesc la corbi
se trec în zbor deasupra noastră şi dau onoruri de rigoare
cu tril de pasăre măiastră spărgând îndelungata zare

ce pot să-ţi spun la despărţire când nu mai am nimic de spus
şi colbul scurs din amintire cu apa sâmbetei s-a dus
ce pot să mai cerşesc la soartă când nu mai ai ce mai cerşi
şi lumea mea demult e moartă iar lumea ta va mai trăi

rămâi să mai păstrăm o clipă de reculegere totală
să mai zâmbim cu colţ de pripă din stima noastră cordială
oricum pe orizont se lasă o noapte lâncedă şi goală
o noapte de destin aleasă şi neagră ca un roi de smoală...

poezie de Iurie Osoianu (27 decembrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste fără final - partea a II-a

Şi s-a stins apoi moşneagul... a trecut la cele sfinte
Iar,, mamaie'' şi,, tataie''... dorm acuma în morminte
Dar povestea începuse c-o fetiţă abandonată
Crescută de-aceşti bătrâni, fără mamă, fără tată...

Mai târziu şi-a găsit mama, devenise adolescentă,
A iertat-o şi-a dorit-o pentru viitor prezentă.
Şi-a cunoscut tatăl vitreg, fratele, sora mai mică
Dar o frământa-ntrebarea:,, Unde-i tata? Am bunică?''

Trecuse prin şcoala vieţii şi acum era studentă.
Întrebarea:,, Unde-i tata?'' devenise mai frecventă
Şi-a pornit aşa într-o doară într-o bună dimineaţă
Să-şi caute rădăcina într-un sat pierdut în ceaţă...

Cu emoţie şi teamă a bătut uşor la uşă
Fata cu ochii albaştri şi cu faţa de păpuşă...
I-a deschis atunci bunica şi-a-mbrăţişat-o îndată
Apoi i-a întins o poză,.... doar o poză în loc de tată.

Printre lacrimi şi suspine a-ntrebat-o:,, Unde-i tata?''
Iar bunica răvăşită şi-a îmbrăţişat nepoata
N-ar fi vrut ca ea să ştie că s-a spânzurat de tânăr
Pentru că nu l-a lăsat să-şi ia grijile pe umăr,

Să se-nsoare cu iubita rămasă însărcinată
Şi-o privea cu remuşcare şi cu drag pe biata faţă...
Parcă ar fi vrut să-ntoarcă înapoi timpul şi viaţa
Să-şi aducă-napoi fiul la fetiţa lui, la,, soaţa''.

Era însă aşa târziu şi o năpădeau regrete
Tot privind la ochii albaştri, la figura acestei fete
Care seamănă aidoma cu bătrâna străbunică
,, Doamne, cât e de frumoasă!''... Nu putea mai mult să zică....

Şi-a plecat tânăra tristă iar la studii, resemnată,
Dar ştia acuma unde-i cel care i-ar fi fost tată
În sfârşit ştie răspunsul la dramatica-ntrebare
L-a găsit printre morminte.... şi-a aprins o lumânare...

Este clar o eroină din romanul vieţii sale
C-un parcurs întortocheat şi.... puţin noroc în cale....

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost cândva o casă

(un cântec vechi... şi totuşi actual, pentru vremurile pe care le trăim )
A fost cândva o casă
undeva în Bucureşti.
O casă mică, strâmtă,
fără soare la fereşti.
Da-n toată sărăcia ei
când mă uitam la ea,
în mintea mea de copilaş,
ce mare îmi părea!
Căsuţa aceea veche,
cu mărul rotat,
sub care sta tăticul
cu mămica la sfat.
Şi cu bucătăria
în care ani la rând,
aşteptam ca mămica
să m-adoarmă cântând.
la la la, la la la la la, la.
Dar într-o dimineaţă
cerul albastru a vuit
şi păsări mari şi negre
peste noi s-au năpustit.
Urlau zvârlind bucăţi de foc
făcând pământul scrum
şi fumul când s-a ridicat
n-am mai văzut în drum,
nici casa noastră veche,
nici mărul rotat,
zadarnic pe tăticul
şi pe mama am chemat.
Vedea cum fuge lumea
spre locul fumegând
şi-n mijlocul mulţimii
stam pe stradă plângând.
la la la, la la la la la la.
Sunt ani de când s-au dus
tăticul şi mămica mea.
Iar azi copilul meu
se joacă-n leagănul de nea.
Şi-n ochişorii lui de cer
atunci când obosesc,
îl iau în braţe şi-l dezmierd
şi încep să-i povestesc
da casa noastră veche,
de micul palat,
unde tata şi cu mama
pentru mine au visat.
Iar păsările negre
de-or vrea din nou război,
vor fi atâtea mame
să le strige, ÎNAPOI!
Autor necunoscut

poezie de Dumitru Delcă (14 aprilie 2022)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colindul ramurilor de alun

O plângi pe mama-n seara de Ajun,
Vei plânge şi în ziua de Crăciun,
Vei plânge poate fraţii, poate taţii,
Aşa, neputincios, precum damnaţii.

Şi totuşi o lumină nefirească
Pe fruntea rece să se prăbuşească,
Nu este nici din cer, nici din pământ,
Ci este din al lor ultim cuvânt.

Auzi colindătorii la fereşti,
Sub fulgii care ning ca în poveşti,
Auzi cum vocile în tine cad
Spre seară, când te-aşezi pe lângă brad.

Şi rupi din pâinea caldă din cuptor,
Apoi zâmbeşti ca un umil actor,
Gândind că fulgii care cad pe drum
Sunt mult mai calzi decât eşti tu acum.

Să laşi lumina asta nefirească
Pe fruntea rece să se prăbuşească,
Prieten drag, sub ramuri de alun,
Nu este nimeni singur de Crăciun...

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legenda rândunelei

Din zori, de cum s-aprind,
Tot cântă rândunica
Sub streşini ciripind
Era şi fată mare
Şi mândră de-a cătare
Şi-apoi, pe lângă toate,
Şi fată de-mpărat.
Uşor se duce nume
De-un lucru bun în lume,
Dar mai uşor de-un lucru
Frumos cu-adevărat.
Şi-n toată lumea vestea
I-a mers, cum merg de-acestea
Când trec din gură-n gură
Grăbit din sat în sat.

Dă roate şoimu-n zbor
Şi ţipă rândunica
Şi n-află ajutor.
Cum vin în şir cocorii,
Venit-au peţitorii:
Ieşea din casă unul,
Iar celălalt intra.
Şi ea şi-a plâns durerea:
O, dă-mă cui ţi-e vrerea,
Măicuţo, dar străină
Departe nu mă da!
Şi-n ciuda bietei fete,
Ea, vitrega, o dete
Străinilor de-acolo,
Veniţi de undeva.

Cad fulgi pe câmpul gol
Şi plânge-o rândunică
Pierdută dintr-un stol
Pe-un larg adânc al mării
Spre-adâncul larg al zării
Se duc corăbii multe
Cu fata de-mpărat.
De-amar ea nu mai poate:
Inelul scump şi-l scoate,
Din deget, şi-l aruncă
În marea ce-o străbat.
Atunci, să ştii tu bine,
Voi mai vorbi cu tine,
Când mi-or găsi inelul.
Iar mirele-a îngheţat.

La cuib venind acum,
Sfărmat găsi ea cuibul
Iar puii morţi în drum
Ea blândă se supune
Şi face tot cum spune
Bărbatul ei, şi-n toate
Nu-i dă nici un cuvânt
De plângere; nu-şi frânge
Nici mâinile, nu plânge,
Ci rabdă datul sorţii.
Dar, tare-n jurământ,
E mută a ei gură:
Nici dragoste, nici ură
N-arată, ci rămâne
De-a pururi un mormânt.

Prin pomi sunt laţuri mii.
Prin aer zboară şoimii,
La cuib pândesc copii
Şi iată! azi răsună
De multă voie bună
Palatul tot; cu vuiet
La rege robii vin.
Un peşte-au prins în mare
Şi-n el, în bună stare,
Inelul scump al doamnei.
I-l dau, de sânge plin!
Stăpânul îl priveşte
Şi vesel se porneşte
La doamnă-sa să-i spună,
Scăpat de-atâta chin.

Aripile i-au frânt,
Se zbate-acum de moarte
În ţărnă, pe pământ
De-acum tu nu mai plânge!
Şi-n braţe el o strânge.
Cu mâna cea purtată
Prin sânge pe inel,
Bărbia el i-o prinde:
Dar braţele-şi întinde
Cu ţipet doamna-n aer,
Uitându-se la el.

Iar braţele-i deodată
În vânt încep să bată,
Mişcări părând de aripi
Cu umblet uşurel.

Şi s-a nălţat în vânt
Deodată rândunica!
E negru-al ei vestmânt,
Că-n negru se purtase
De când se măritase!
De-atunci ea vesel zboară
Pe dealuri şi pe lunci
Şi-ntruna ciripeşte
Şi-ntruna povesteşte
Tot ce-a tăcut o viaţă
De jale şi de munci.
Şi cum fu dezmierdată
De-o mână-nsângerată,
E gâtul rândunelei
Ca sângele de-atunci.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă ipostază

mamei plecată în lumea fără timp

copilul din mine agită cerul şi plânge
cu mâinile lui desenează pe cer
un Dumnezeu tânăr
există o relaţie între ei
de parcă s-ar şti
de undeva
iată îi spune copilul
ţi-am desenat un măr
jumătatea cea mare ţi-o dau ţie
cealaltă o păstrez pentru mama
să-i spui lucrul ăsta
şi să-i mai spui că tata s-a dus
într-o dimineaţă devreme în pădure
după vreascuri şi nu s-a mai întors
hornul de la casă a căzut
peste iedera urcată până la cer
cireşii au privirile pline cu flori
poarta se zgâlţâie în balamaua
ruptă de anul trecut
duminică
bătrânele satului
cu mâinile sorojite de vreme
au îngenuncheat lângă altar
clopotul a bătut în dungă

s-a dus şi mătuşa...

anul ăsta nu vom împodobi bradul
să-i spui că răsăritul caută pământul
şi-l ţin aproape de piept
pentru ziua în care
ne vom întâlni...

să-i spui şi asta
înlăuntrul meu se face târziu
contaminez spaţiul dintre mine şi cer
nu mai pot rămâne aici
nu mai pot privi îndărătul zilei
ochii mei sunt plecaţi să caute înţelesuri
cerul e cusut pe la margini cu lacrimi

împing durerea printre rugăminţi
şi aştept...

poezie de Teodor Dume (2016)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moare străbunica

"Mama mea, când s-a-mbolnăvit de-a murit,
Cum a făcut? S-a dus în ziua de Crăciun la tămâiat,
Numai în scurteică şi ghete.
Şi, când a venit, a fript carne şi ce-o mai fi făcut
Şi-a-mpărţit. Şi la urmă a luat-o cu frig
Şi-a-nceput să-i fie rău. Şi-a-nceput să
zacă.
O lua cu frig, cu frig..."
A şezut până în ajun de Anul Nou.
- Bine c-am apucat să fac colacii toţi.
Că dau láştină pe lumea ailaltă.
Bine că m-am grijit, zicea.

- Ioniţă, ia să vezi tu de copilul ăla
(Eu eram copilul, continuă Moşu, care stă pe-un butuc de plută
Ciopleşte un ciomag şi-i povesteşte lui Ionică) -
Îmbracă-l, încalţă-l,
Că de-acum încolo numai tu o să vezi de el,
că eu vă
Părăsesc. A murit în ziua de Anul Nou.

Ce an?
Nu e scris nicăieri.
Să fi fost prin 1877.
"Eram copil, auzeam tunurile din Calafat când băteau".
Şi Moşu, după ce s-a sprijinit o vreme
În ciomagul cioplit, afumat şi lustruit de mâna lui,
S-a stins şi el.

poezie celebră de Marin Sorescu din La (L)ilieci, Cartea a treia (1980)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când tata s-a hotărât să moară

Cu nori cerneşte zarea amurgu-nvineţit,
Abraş se zbate vântul, cu scâncet de vioară...
Sătul de-atâta muncă şi vag cam plictisit -
Aşa, deodată, tata, s-a hotărât să moară.

Se-nvârte prin ogradă, firav şi gârbovit,
Încet frecându-şi barba ţepoasă şi căruntă...
În ochi îi joacă-un licăr stingher dar mucalit -
De-ai crede, bunăoară, că s-a gătit de nuntă.

La gard, încearcă parii, cu-n gest de alintare:
„Ca toate din ogradă, s-au şubrezit un pic...”
Şi apoi rosteşte alb, cu ascunsă disperare:
„De acuma, însă, mie – nu-mi trebuie nimic...”

Sub norii de cenuşă, stă tata-nţepenit
Şi tot amarul toamnei pe umeri îi adastă
Şi-n minte-mi vine gândul, că-n lume s-a ivit,
Ca-atâtea generaţii, într-o zodie nefastă.

Sub bolta împietrită stă tata, fără glas...
Cu albastrul din privire ţintind, parcă, în gol...
La margini de mileniu, e-un semn de bun-rămas -
Cu el se stinge-o lume – sub veac nepăsător.

S-a-ntunecat... văzduhul, de ploaie-i pregătit...
O stranie durere m-a împietrit în seară;
Sătul de veacu-acesta ursuz şi nesimţit –
Aşa, deodată, tata, s-a hotărât să moară...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!