Cimitir globular - Oceanul Pacific de Sud

φ = 026o01'S
λ = 111o16'E

Cea mai adâncă depresiune
suferă de aer adiţionat
şi de trupuri rigide
cufundate într-un somn amniotic.

Pe Sydney,
seră de alge expertizate,
vinciul de ancoră spart,
iar în imediata apropiere
George Booth ordonând
strigătele către farul
ce se aprinde la răsărit.
De pe luciul mării cad făclii aprinse
spre adânc deosebit
şi nimeni nu se uită într-acolo,
limbile se preling peste punţile epavelor,
sfârâind ca o tânguire,
cerşind facila şi statica fericire.

Ceva izbuteşte să deschidă
cu incursiuni polarizante
un spaţiu imens.

Cu primul răgaz, stafiile,
cum vor martirii să-i mai insulte,
pierd din vedere şi din transparenţă
un grad,
la al treilea răgaz,
sarea nu mai este gemă
ci unic principiu conservator.
Imaginea fricii şi a disperării –
niciun damnat,
nimeni care să-şi prindă
cu mâinile craniul,
toţi dorm în cuşete,
aliniaţi.

La schelă, mesagerul
născut din cupola divină
pe vii cheamă, fulgerele frânge.

poezie de Vasile Durloi din Nautica poesis
Adăugat de Vasile Durloi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cimitir globular - Oceanul Pacific de Nord

φ = 023o20'16"N
λ = 122o54'53"E

Ca fumul diurn, nimic mai statornic
peste Marea de Est, nimic mai vizibil
şi nimic mai real ca umbra ce încerca,
obsesiv, să o purifice de opacizare.
Nu, era o femeie, vă jur! Cheng I Sao,
închinând desăvârşirii influenţa totală.

Fără îndoială, marinarii trebuiau să realizeze
o unitate de profunzime
care să se orienteze către adânc,
iar ea avea tatuate înscrisuri
pentru existenţa tăcută
de dincolo de răsăritul Mării de Est.

Cu toţii primeau a treia zi, răsplată,
irumperea ritului.

Cu un gest se suspendă adierea
şi fumul coborî în adânc,
sus, steaua de vară.

Este normal să te poţi rătăci astfel.
Umbrele stăteau ghemuite
înaintea numelor şi amintirilor,
stăpâne doar pe registrele
atmosferei încinse.

Descendenţii ordinelor medaliate
priveau sacadat circulara tăcere
numărând grupurile de vele
care prevesteau o nouă furtună.

Scheletele soldaţilor
încărunţiseră la pândă.

La schelă, mesagerul
născut din cupola divină
pe vii cheamă, fulgerele frânge.

poezie de Vasile Durloi din Nautica poesis
Adăugat de Vasile Durloi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cimitir globular - Oceanul Indian

φ = 011o10'05"S
λ = 084o25'47"E

Catarg, martingala desprinsă,
sarturi peste corali
şovăieli îndelungi,
umbre mucegăite, –
suprastructuri.

Un singur delfin
ascuns semnificaţiei
de anemonele-de-mare,
ceilalţi îmbrăcaţi în părinţi,
stropii de ploaie,
fierbinţi.
Starea gripată
împinsă de-o stea în genune
depăşeşte raza
riscând să-i iasă nume rău,
de perfecţiune.

Gravitează rândunica-de-mare
trasând hotar pentru absidă,
pe stânci vor monta catargele albe
sfinţite la treceri
prin întunecatele strâmtori.

Preasăraţii pe punte se strâng
sub o ploaie de perle.

Amiralii aţipeau, gesticulând
din ce în ce mai rar, în hamacuri,
fiecare sub valul competenţei sterile,
epavele par de argint
sub porturi şi faruri stelare,
o singură cale îşi caută ochiul
conştient devenit în ritmul moralei.

La schelă, mesagerul
născut din cupola divină
pe vii cheamă, fulgerele frânge.

poezie de Vasile Durloi din Nautica poesis
Adăugat de Vasile Durloi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cimitir globular - Oceanul Antlantic de Sud

φ = 006o37'S
λ = 033o58'W

Alberta. Pe punţi, polipi şi alge,
chefalul galben şi rândunica ;
stânjenitor, bucăţi de bordaj
dezveleau osatura,
trepte străjuite de sidefaţi,
primejdioasă încordare.

Nu este ademenit decât ceea ce se destramă
din spiritul destinului
şi numai potrivit slăbiciunilor dintâi.
Ca nişte nori încărcaţi de mânie,
zorii răbufneau în adânc
redescoperind ceea ce se crezuse
împovărare într-o rigidă xilogravură.

Nimic nu este acuzat că ar fi,
nimic diafan ori miraj,
un punct liniştit, în ciuda altor lucruri,
eroare, pur adevăr.

Rechini nereuşiţi închideau hublourile
cu durerea tandreţii de-a preveni.

Ameţitoare lumină.
Cei care încă stăteau în picioare,
cu orizontul nehotărât,
deveniseră cunoscătorii
unei largi respiraţii.
Nu ar fi fost indicat să se cânte
"cincisprezece erau pe lada mortului,"
prieteni şi duşmani,
păzeau masa plină cu iluzii,
iar deasupra lor,
tambuchiuri deschise larg
să iasă fumul de pipă.

La schelă, mesagerul
născut din cupola divină
pe vii cheamă, fulgerele frânge.

poezie de Vasile Durloi
Adăugat de Vasile Durloi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cimitir globular - Oceanul Arctic

φ = 081o47'30"N
λ = 120o 30'14"E

Din fracturi legănate cu aerul că ar fi silabisite,
ori din alte mii de chinuri dezarticulate,
se alege semnul de întârziere,
ispita concordanţelor ostentative
şi albă, normalitatea acordului lăuntric.

Veghea obosită de îngheţ,
suflet în sine,
cu indiferenţă pentru străini,
se arată dorinţă împotriva altei dorinţe.
Fiecare se predă observaţiei
după sfera de oxigenare,
iar contemplaţia poate să nască
reîntorcându-se la suprafaţă.

Mai întâi au sosit cei care ar fi trebuit
să croiască o cale,
pe urmă, îmbulzeala şi căldura
separării în elemente.

Se striga, se urla, se înjura,
cu o unitate fonetică,
dintr-o singură suflare.

Unii mărturiseau
pescăruşul alb
aflat în vârful catargului alb,
alţii încercau să întindă
picioarele lor,
picioarele altora,
înnobilând mărturia nonexistenţei
care îşi etala înţelesul
în relevment adevărat.

Pe urmă au sosit săniile
şi de atunci, n-au mai venit.

La schelă, mesagerul
născut din cupola divină
pe vii cheamă, fulgerele frânge.

poezie de Vasile Durloi din Nautica poesis
Adăugat de Vasile Durloi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai dă-ne răgaz

Timpule, mai dă-ne răgaz
Nu doar să stingem, ce-am aprins cu gaz.
Să facem şi ce n-am făcut,
Când credeam că până la punct,
A mai rămas spaţiu destul.

Timpule, mai dă-ne răgaz,
Nu doar să numărăm orele pe ceas,
Să trecem şi prin ce n-am trecut,
Din spaţiul de confort,
un salt în necunoscut.

Timpule, mai dă-ne răgaz,
Nu doar să ne "împiedicăm" de ambalaj,
Să privim şi ce n-am privit,
Fiind orbi de strălucirea
Unui bling-bling.

Timpule, mai dă-ne răgaz,
Să punem virgula unde am rămas,
Nu doar puncte-puncte,
Când între distanţa de la A la B,
Întâlnim doar necunoscute.

Timpule, mai dă-ne răgaz,
Din scutul tăcerii să prindem glas,
Să apărăm ceea ce iubim,
Să avem bunătatea, ca şi monedă de schimb,
Convertită într-un zâmbet pe chip.

Timpule, mai dă-ne răgaz,
Să mai putem face popas,
La locurile ce prindeau glas,
Nu doar într-o fotografie,
Să nu pierdem şi culoarea din noi,
Să fim doar pagini de tipografie.

poezie de Diana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A douăzecişiuna noapte

Am întors spatele mânios pământului –
nimeni nu se mai gândea la nimeni,
nimeni nu-şi mai aducea aminte de nimeni,
nimeni nu avea părere de rău despre nimeni,
nimeni nu mai făcea nimic pentru nimeni

Ca un bivol sălbatic am fugit de mine,
departe de zarva oraşelor şi de strigătele prietenilor,
străbăteam înălţimi de păşune să prind puteri,
să ar ogoare noi, cu sămânţă nouă,
setea s-o potolesc din izvor nesecat.
Rodul meu să fie mai bun decât aurul
şi ceea ce se va naşte din mine
să fie mai de preţ decât argintul,
iar când înălţimea adâncului se va limpezi,
odată cu zorile am să zăresc calea dreaptă
să mă întorc la mine.

poezie de Sorin George Vidoe din Jocul metamorfozelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu este superior, nimeni nu este inferior, şi nu există nici persoane egale între ele. Fiecare este unic. Egalitatea este, din punct de vedere psihologic, o aberaţie. Nu toţi oamenii pot fi un Albert Einstein sau un Rabindranath Tagore. Însă aceasta nu înseamnă că Rabindranath Tagore este superior pentru că nu poţi fi asemenea lui. Nici el nu poate fi ca tine. Eu cred că fiecare reprezintă o manifestare unică. Trebuie deci să renunţăm la toate ideile de superioritate, inferioritate, egalitate şi inegalitate şi să le înlocuim cu ideea nouă de unicitate. Într-adevăr, fiecare individ este unic. Priveşte doar cu mai multă iubire şi vei vedea că fiecare individ are ceva propriu, un lucru pe care nu îl mai are nimeni altcineva.

Osho în Viaţa este aici şi acum
Adăugat de Andreea Trifu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neştiut

Mă cheamă "neştiut", n-am stea, n-am nume
Pe cerul înstelat, în abisul mării-n spume.
Nu strigă nimeni să-i răspund, nicicine
Şi de-ar ţipa e-n van, nimeni nu vine.

Alunec peste clipele nenumărate,
Ce-n cont le trece al meu duşman, etate.
Plutesc cu capu-n nori, în atâtea ploi,
Să-mi spăl din vise, caut... "amândoi"!

Mai salt din când în când pe-o sârmă
Şi dezechilibrat îmi pierd elanul, cârmă.
Păşesc tot mai agale, să n-ating jaloane
Întinse peste tot, mă pierd printre cotloane.

Cu ochii închişi petrec întunecime
Să treacă, nopţi spre zilele sublime;
Când mă ascund în mine fără voie,
Un ignorat de toţi... Înamorat nevoie!

Am doar un licărit pe ape învolburate
Şi înot livid în lacrimi, am mâinile crăpate,
Dar tot le întind, cât încă am sânge-n vine,
S-ajung, să te ating... Te am numai pe tine!

Mă sparg nisip de-o plajă, ce trupul ţi l-ar ţine!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (26 iunie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Departe-n largul mării apa e albastră ca albăstrelele şi limpede cum e cristalul, dar e şi foarte adâncă, atât de adâncă încât nicio ancoră nu poate ajunge până la fund; ar trebui să pui o mulţime de turnuri de biserică, unele peste altele, ca să ajungi de la fund până la luciul apei.

începutul de la Mica Sirenă de Hans Christian Andersen
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem boutu

Din nuferi uriaşi amazonieni
din ochiuri de nimeni
ştiute..
ce ţin amniotic
în adânc
albaştri boutu
în cete atraşi de versul de albatros
ce-l cânt să-i duc
spre plaja unde cânţi duios
dorul de valuri limpezi
fără rechini travestiţi
cu pene de pescăruş
în păsări nautice
pe care doar şi Brâncuş
le înalţ artezian din delfini perlaţi
peste stele şi munţi înalţi
să-ţi răsfire nuferi de perseide
în cărările luminate
pentru ale tale tălpi minunate
ce sunt schiopătate
de scoici goale şi sparte
de cei atraşi de efemeritate
ce nu pot a înălţa
braţul tentacular
în acel zbor
de fuior
răsărit din curcubeul sufletelor
din orice abis orbitor

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Desculţ prin lumină

Tăceri interogative,
arc întins peste sonatele disperării.
Azi, îmi asum gongul compromisului
şi-aceste însingurări fără tine.
Priveşte ochiul ce se dilată aievea
în carnea din zid.
Târziu, m-ademeneşte într-un somn
sub o singură pleoapă.
Desculţ prin lumină, mă-ncred
că absenţa ta e o rătăcire
necesară, îngăduită
pentru o fericire provizorie,
din care nimeni nu se-nfruptă.

poezie de Violeta Pasat din Pasărea confident, editura ORION - BUCUREŞTI
Adăugat de Violeta Pasat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarna clipelor reci

Poate că zăpada va putea să şteargă,
În adânc de clipe, toate câte dor
Şi îşi va aşterne-n strat amăgitor
Albul ne-ntinării peste lumea largă.

Nimeni n-o să vadă clipele ascunse
În adâncul rece-al stratului de nea,
Nimeni n-o s-audă clipa ce plângea
Printre rugi de frunze veşnic nerăspunse.

Poate că, sub stratul ce se va aşterne,
Sufocată-n gândul unei îndoieli,
În sămânţa vie-a ultimei greşeli,
Frigul va pătrunde cu-ale sale berne

Şi, din întuneric, dintr-un somn de moarte,
Din pământul rece, nu vor încolţi
Urmele durerii – toate vor muri,
Nimeni să le ştie, nimeni să le poarte.

Va veni zăpada, cu poveşti să cearnă
Peste-o lume-n care viaţa bate-n piept
Şi-o aşteaptă, iară, să-şi reintre-n drept,
Cum a fost pe vremuri, cum n-a fost de-o iarnă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stau la masă

faţă în faţă traşi cu penelul
hotărăsc să scoată pistolul amân
doi
întâi ea
el urcă pe bancheta din faţă
în picioare în localul ieftin din parcare
îl jefuiesc pentru că nimeni nu mai jefuise
un astfel de local înaintea lor
slăbănoaga e uma thurman (?!)
aş vrea să-ţi spun
dar nici eu nu ştiu
faza este de la începutul filmului
unde doi îşi povestesc ce păţeşti
dacă faci masaj la picioarele
iubitei şefului tău
te aruncă de la etajul şase
peste o seră la parter
şi ai probleme de vorbire după aia
de la un masaj la picioare
apoi au intrat într-o cameră cu trei tipi
urâtul îţi mănâncă hamburgerul
bea din sprite
trag în tine dacă vrei să mori
şi acum vrei
eşti într-o stare ce nu se poate spune
aş vrea să-ţi spun cum eşti dar mă tem
să nu mă arunci de la etajul şase
peste o seră care face umbră pământului
stau la masă aliniaţi cu o riglă
ea îl sărută şi-i spune:
ar trebui să jefuiască ceva
şi pot începe cu localul unde au mâncat

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pregătind prânzul la disputa universaliilor asistată de copilul-poem-la-o-vată-pe-băţ-înainte-de- îmblânzirea-lui-bουκεφάλα

şirul de demoni care descind pe strada republicii poate fi învins
după următoare reţetă a doctorului faust
se scoate
TOATĂ
mizeria
LUMII
de la subsolul blocului 350
nimeni nu este acasă
la poale de ceahlău
sadoveanu paşte oile în porneală
& nu cere
niciun sfanţ
niciun pişcot de la zaharia sângeorzan
plecat-au toţi să facă
de unele de altele brânză & urdă
sadoveanu dacă e să-l pomenim postmodern
scrie
nimeni nu mai citeşte
în direct
biblia
& despre cine ne este
creanga de aur
de care atârnă
curentul numit trans-modernism
e seară
o seară cenuşie cu taxiuri cenuşii finlandeze
taxi-party
în care
era să fiu omorât
după ce de niro
obţinuse
oscarulpentrutaxidriver
am sunat la un număr telefon
de la un paznic la negru
taxi negru pentru viaţa mea neagră
de pe centură
centura neagră & ceva bani/ani
în plus
de ce nu cred eu în
PLUS
mai exact
pentru a privi transcendental dincolo de cioloş
&co
în calitate de buxelez
n-a adus niciun beneficiu ţării
nici măcar cât o tipă care ţipă
la
VIO
hai
nu
mai pare
şi
tu
aşa
PROASTĂ
pari şi tu mai cultă
printre
PARI
stăteam de vorbă cu jandarmii
filmând restaurantele de interlopi din vaslui
ok
nicio jandarmeriţă nu se masturba la acea oră
ce fel de atribut va fi având cel care-mi va plăti maşina cu numere schimbate
filmate
cu telefonul mobil furat
Samsung 10 +
de elevii analfabeţi de la procopiu
sub privirile obosite ale poliţiei
nu dormi
nu nu
am răspuns
nici noi
& mi s-a adus aminte din hammer-ul furat
direct din nisipul depărtărilor
despre cea ce îndeobşte numim
întuneric
mă- ndrept înspre acolo
le-am răspuns
nu mai fi şi tu atât de obraznic
oricum ţi-am furat cuţitul
din geanta mult prea cultă pentru noi
printre ploi
numai noroi
& din glod
numai gold
adevărat a scrie un poem neimplicat în obştescul sfârşit e ridicol
aşa apari şi tu cineva
dacă nu te cheamă sofocle ori tragedia greacă
scrie cel puţin despre belferii locali
bουκεφάλα
dacă tu nu vezi lumina
in
curând
se
va
apropia
de tine
întunecosule cal al zădărniciei care n-a fost zădărnicie

A
L
E
X
A
N
D
R
U
poem al îngerescului sfârşit & început

poezie de Cătălin Al Doamnei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numărătoare inversă

Mi-am adunat cele trebuincioase
Zicându-mi
Că moartea o să-mi dea un răgaz
Să număr firele de nisip din ochii mării
m-am urcat pe un val cu spumă albastră
cu picioarele adâncite în mine
să nu-mi ud tălpile
nu ştiam de unde să încep numărătoarea
aşa că m-am aruncat în primul vârtej
şi-am dat peste un albatros
ce încerca să-şi ia zborul spre adâncuri
în loc de nisip am dat peste mii de ochi
ce mă priveau miraţi

spre seară priveam la trupul meu mort
ce încerca să ajungă la mal

poezie de Lucian Alecsa din Asupra căderii (2002)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sicriul pe umăr

Toţi oamenii din lume poartă un sicriu pe umăr,
toţi oamenii din lume vor arunca un bulgăr
ce-l vor arunca peste cel mai aproape,
în miezul căruia cei care pleacă vor căuta leac de somn
şi codul în care se ascunde cheia cu care să treacă dincolo.
Toţi copii lumii vor plânge şi apoi vor cânta
spre lumina ce-i va îmbrăţişa, îi va înspăimânta şi-i va arde.
Toate femeile din lume ţipă cu spaima lipită de moarte
când pruncul bate în poarta necunoscutului ocrotitor domn
ce se pune de-a curmezişul în drum
la ultimul om ce poartă sicriul pe umeri
în care el însuşi este aşezat spre somn.

poezie de Aurel Ştefan Drăgan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nierika bleu

Aidoma veşniciei ce umple o seră,
ceasul de bord din adânc.
Valurile vor veni cu plângeri
de urme rămase pe scări de cabine,
ori pe panouri de şoapte
călcate de omniprezenţă,
până ce noaptea se va minţi amintire,
până când sufletele care odihnesc în cuşete
se vor deprinde cu pasul peste santine,
dorind să se alcătuiască pe sine
într-o nemaivăzută maree maternă.

Cât nu se respiră se stârnesc amintirile,
ochii ce nu se pot închide abisul despică,
da, urmele au rămas prăfuite
ca nişte tipare tolerate de unde
sub lumânări cândva aprinse a rugă.

Ocean disperat de epave, aproape şi plin
şi lucitor în luna portocalie
rănită de valuri, melancolie.

Cade în adânc fugita răcoare de pe culori,
încet, încet, tot ce pare învie
să spele picioarele şi de ultimul fir de nisip,
uşor să fie pasul purtat de curând
şi la ce bun, pe puntea ce nu e.

Intuită albastră cărare adevărată,
drumul compas frizând ridicolul ştiut,
valuri ce trec pe pipăite în întuneric
peste catargele cu lămpile stinse,
unică poartă în singulară maree albastră.

A rămas adâncul neprihănirii gol
lepădând ultramarinul tuturor strămoşilor
în paradoxul hidrostatic al mării ce-a fost
numită cândva de ceasul de bord.

Cu mersul tolerat, spre poarta spălată de val,
ultima patimă cade pe lespedea rece
pledând pentru stânci, pentru anticul dig.

Fumul învăluie o inimă imensă
la care se adaugă iubirea
diminuată cu partea rămasă
în somnul liniştii din adânc,
totdeauna pândit,
apoi lumină, căzută pe nouă oglinzi
în care se pierde cu teamă ce este.
Dezamăgirea îşi va întâlni prezicerile
pe care va trebui să le răscumpere
cu tot cu bordaj şi catarge,
iar poimâine să le revândă.

Zadarnic se va sorbi la nesfârşit
marea de sub chilă,
harul de a plânge subacvatica stare
fără arginţi, –
sânge peste babale, suprastructuri, –
nu doare, iar ochii ce văd
s-au deschis aiurea
pentru apelul de ambarcare.

Neştiuta albastră cărare, adevărat
neştiută, drumul adevărat, adevărat
nu mai este, relevmentul nu este,
gazde nemaivăzute, cu fâlfâiri de lumină
intră şi ies,
se aşează pe verga de stele
a unui arbore axat diferit
pe optica neconsolării.

Cu vânt aparent, velierul încă răspunde
în mâinile copiilor cu lacrimile îngheţate,
şi-atunci, rădăcinile uitatelor porturi
desfac încheieturile mării în şuviţe, în sfilaţe.

Plan de plutire, veşnicia ce trece
pe o poluare dezgolită albastru,
timona, schimbând sensul
cu zâmbetul liniştii profunde,
în mâna iubirii de pe covertă.

Ceasul de bord fundarisit
cu piatra legată de suflet, –
candoare amanetată
pentru nedumerire
împotriva tuturor argumentelor.

Nu se puteau închipui porturi,
faleze albe şi goale se înălţau
pe verticală
până târziu.

Insipidă genune şi debarcare,
farul acesta nu se mai schimbă,
păsări care vin şi ies cezarian,
jur-împrejur, –
o vină albastră ce nu e.

poezie de Vasile Durloi (aprilie 2011)
Adăugat de Vasile Durloi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nesfârşitul

Scapă din vedere teama şi uită de moarte
se grăbesc să prindă timpul care fuge
uniform şi egal,
nu rămâne la nimeni dator.

Când îţi torni în pahar imprudenţa
fără să vezi adâncul ce trupul ţi-l cheamă
cu întâmplări negre de mercur alb,
viaţa nu vrea să mai curgă.

O adiere ce flutură nelinişti de ospăţ,
goleşte aripa de penele zborului
şi înnoptează pe tărâmul morţii
nesfârşitul.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răsărit

... se sparge negru-ntr-un neon ca flama din sudură,
cu gust ca de greaţă de ochi usturând de o răceală adiândă prin frunze trezite
şi azuru-i o pâclă de mov sidefat în nuanţe scadente spre luciul -în cristale spărgând-
ce-nţeapă-n bărbiţe un cor de cocoşi ce se cheamă pe rând, enervant repetând
până glas răguşeşte, iar triluri răzleţe-n şuvoi se revarsă apoi obosite...
când explozia apare în topitură de gel de un galben ce fierbe-n glazură
într-o albă-albăstreală de aer ce-nvăluie case şi pomii... şi stâlpii şi umbre
ce vuiesc tot mai des peste asfaltul de pneuri lipind oameni de sarcini, ce dorm încă o clipă...
şi e caldă o fărâmă de suliţă-n dâră ce stăbate-nvelişul de sticlă
aşezându-se-n luciul de buze, gâdilând fin o geană ce se zbate să scape...
şi eşti caldă şi moale şi apare din pleoape o pânză de iris de-agate
... Şi alta-i, o castă de zi, alta nouă,... ce de vis ne desparte, spre prozaice sumbre!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (13 octombrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În nici un fel

aer de te-ai fi născut,
m-aş fi ridicat spre tine odată
cu vântul,
cu cerul,
din colbul pământului,
ţi-aş fi pus pânzele corăbiilor năframă
iar norii s-ar fi prefăcut
în balauri albi
să nu mi te ia nimeni
atunci când nu mai pot să
te respir,

de te-ai fi născut apă,
te-aş fi înotat până la izvoare,
ţi-aş fi pieptănat valurile cu degetele
pe nisipuri,
ţi-aş fi adus păstrăvi de aur
la rădăcina stâncilor prăbuşite în neant
de giganţi,
m-aş fi împietrit într-un ostrov,
într-un dor,
să te regăsesc în adâncimea nopţilor,
şi a tăcerii malurilor,
ţi-aş fi băut toată ploaia risipită
pe obrazul oamenilor,
în apusurile sângerii,
în setea deşertului
până la tine,

foc dacă te-ai fi născut,
te-aş fi păstrat în miezul rotund
al pământului,
în lava vulcanilor
stinşi,
să te mai pot aprinde
din amintiri de cenuşă,

de te-ai fi născut ţărână,
m-aş fi îngropat de viu,
să nu mai pot muri
de tine,
în nici un fel.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!