Pe la 1812 nu putea să existe o literatură "basarabeană". Viaţa intelectuală în Moldova cea întreagă era centralizată: ea se găsea toată la Iaşi, câtă era. Şi trebuie să ţinem samă şi de atmosfera din acest sfârşit de epocă fanariotă, când influenţa grecească era mai puternică, mai asfixiantă decât oricând — şi ea a tot crescut pănă la 1821, — când unii dascăli şi boieri ocrotitori puteau nădăjdui să confunde ţerile noastre într-o mare Grecie a viitorului, având acelaşi spirit elenic ca şi celelalte provincii ale ei: chiar când se scrie deci româneşte, e vorba numai de traduceri, de prelucrări, de bileţele de dragoste şi tânguiri de o melancolie obosită şi netrebnică.

Nicolae Iorga în Continuitatea spiritului românesc în Basarabia (1918)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

În 1812 ceea ce s-a patentat politiceşte ca "Basarabie" era, supt multe raporturi, în condiţii de rezistenţă mai bune decât Moldova de Sus, care, la anexarea din 1775, a devenit o Bucovină.

Nicolae Iorga în Continuitatea spiritului românesc în Basarabia (1918)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i aşa că indiferenţa mea ţi-a rupt inima, inimă plină de mine, dar îl iau pe Dumnezeu ca martor că nu era o indiferenţă reală; această răceală simulată nu era decât o contrabalansare la dragostea ta imensă pe care o afişai fără încetare; privirea ta, vorba ta, în sfârşit, toată persoana ta în prezenţa mea nu era decât dragoste, tu erai atât de puţin stăpân pe tine însuţi, încât chiar şi persoana cea mai proastă ştia că eşti îndrăgostit de mine; deci nu trebuia ca eu să dau o dezminţire şi să ascund faţă de ochii scrutători reciprocitatea unei iubiri atât de mari?

Veronica Micle în scrisoare către Mihai Eminescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştefan Bănică era un om de un şarm deosebit. Era de o vibraţie extraordinară, totul în jurul lui se mişca cu o viteză uluitoare. Chiar şi el însuşi era aşa, cu vorba şi gesturile lui precipitate. Dar, în acelaşi timp, avea nu farmec nemaipomenit, era de o mare spontaneitate şi drăgălăşenie şi de o mare colegialitate. Asta ca să nu mai vorbim de faptul că era şi un actor extraordinar.

citat din Marin Moraru
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciodată nu mă mai simţisem aşa de bine. Era mai bine decât atunci când mă masturbam. Am trecut de la un butoi la altul. Era ceva magic. De ce nu-mi spusese nimeni? Cu asta, viaţa era minunată, un bărbat care bea era perfect, nu-l mai putea atinge nimic.

Charles Bukowski în Şuncă pe pâine
Adăugat de IvanovCecilia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mare şi puternic, mai voinic chiar decât câinii din Pirinei, Dingo era un specimen minunat al acelei varietăţi de dulăi din Noua Olandă. Când se ridica în două labe, dând capul pe spate, era cât un om de înalt. Sprinteneala şi forţa muşchilor săi făceau din el unul din acele animale care atacă fără şovăire jaguarii sau panterele şi care nu se tem să ţină piept ursului. Cu blana deasă, coada stufoasă şi ţeapănă ca o coadă de leu, cu părul roşcat-închis, Dingo avea numai pe bot câteva pete albe. Când îl apucau furiile, animalul acesta putea să devină primejdios; se înţelege deci pentru ce Negoro nu fusese deloc încântat de primirea pe care i-o făcuse acest straşnic exemplat al rasei canine. Cu toate că nu era prietenos, totuşi Dingo nu era un câine rău. Părea să fie mai curând trist.

Jules Verne în Căpitan la cincisprezece ani
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. A fost odată un împărat. Împăratul acesta stăpânea o lume întreagă, şi în lumea asta era un păcurar bătrân şi o păcurăriţă, care aveau trei fete: Ana, Stana şi Lăptiţa. Ana, cea mai în vârstă dintre surori, era frumoasă, încât oile încetau a paşte când o zăreau în mijlocul lor; Stana, cea mijlocie, era frumoasă, încât lupii păzeau turma când o vedeau pe dânsa stăpână; iară Lăptiţa, cea mai tânără soră, albă ca spuma laptelui şi cu păr moale ca lâna mieluşeilor, era frumoasă — mai frumoasă decât surorile sale împreună — frumoasă cum numai dânsa era. Într-o zi de vară, când razele soarelui erau mai stâmpărate, cele trei surori se duseră ca să culeagă căpşune în marginea codrilor. Pe când ele culegeau căpşunele, îndată se aude un şir de tropote, ca şi când ar veni şi s-ar apropia o ceată de călăreţi. Era cine era: era tocmai feciorul împăratului, venind ca să meargă cu prietenii şi cu curtenii săi la vânat. Tot voinici frumoşi, crescuţi în şeile cailor, dar cel mai frumos şi pe cel mai înfocat armăsar era... cine altul putea să fie?... Făt-Voinic, feciorul de împărat. Focul cailor se stâmpără în zărirea celor trei surori şi călăreţii deteră în pas mai încetişor, până ce, veniţi şi sosiţi, se simţiră duşi.

Ioan Slavici în Doi feţi cu stea în frunte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eminescu nu era răzvrătit, aşa cum le place multora să creadă. Era un individ plăcut în societate. Avea duşmani şi stârnea antipatii pentru ceea ce scria, nu pentru modul cum se comporta în societate. Nu era un revoluţionar, în fapt. El se răzvrătea în poezie şi publicistică. Rareori ridica tonul, prefera să asculte pentru a înţelege cât mai bine discuţia decât să îşi dea cu părerea. Într-un fel, era retras, dar când era cazul era un interlocutor foarte plăcut. Multor contemporani le-a lăsat impresia că este tăcut şi gânditor. Nu se putea, însă, abţine când era vorba de politicieni. Îi ura, mai ales pe parveniţi.

citat din Lucia Olaru Nenati
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai era un lucru: izbânda noastră însemna prăbuşire şi nenorocire pentru atâţia alţii, încât cu firea mea nu puteam decât să mă înfior la acest gând. Trebuise să se dărâme atâtea state ca să se înfăptuiască Unirea noastră şi aveam destulă conştiinţă ca să mă înspăimânt de hotărârile soartei. S-ar fi putut tot atât de bine să fim noi cei învinşi, căci nu plecaseră şi toate celelalte neamuri în luptă cu încredinţarea că era sfântă cauza lor? Şi chiar dacă s-ar fi înşelat guvernele, regii şi prezidenţii, oşteanul pornise cu bună-credinţă, gata să-şi jertfească viaţa pentru ceea ce învăţase să creadă că e datoria lui pentru patrie. Vai! Şi câte jertfe, ce măcel, câtă moarte. Mai tragice, şi cu mult mai tragice decât mormintele celor biruitori, sunt multele morminte ale celor învinşi. Şi s-au luptat vitejeşte, nebuneşte, cu disperare, însă, zadarnic. Gândul atâtor vieţi risipite numai pentru a fi învinse la sfârşit, era pentru mine un chin ce îmi întuneca ceasul de triumf.

Regina Maria în Povestea vieţii mele, volumul III (1991)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simplamente...

Pe când nu era nimic, iar nimicul era tot,
Pe când rană nu era, dar era durerea-n cot,
Nu era atunci cuvânt, dar era ceva de zis,
Nu erau expedieri, înspre drac sau paradis,
Pe când nici nu exista, niciodată şi mereu,
Exista în consecinţă, fără z un simplu Eu!...

poezie de Vasile Zamolxeanu (15 februarie 2017)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se întâmplă ceva neplăcut să nu ne mai permitem gândul că putea fi altfel. Evenimentele care au loc în lume, mici sau mari constituie o înlănţuire riguroasă a ceea ce se întâmplă în mod necesar. În conformitate cu aceasta, tot ce e real e în acelaşi timp ceva necesar, căci ceea ce nu s-a întâmplat, adică n-a devenit real, nici nu era posibil, deoarece cauzele fără de care nu putea în nici un caz să se întâmple nu au survenit nici ele şi nu puteau să survina în marele lanţ al cauzelor: era deci imposibil.

citat din Arthur Shopenhauer
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era şi ceva nevinovat în legăturile de dragoste ale lui Lucian Blaga... ceva ce răspundea firii lui, care era de o mare sensibilitate; o sensibilitate care nu se putea desfăşura întreagă decât în mediul feminin, unde afla şi înţelegerea necesară.

citat din Ovidiu Papadima
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot la bordul navei albastre "Pacifis" existau şi săli de sport, în care-şi puteau întreţine forma fizică, practicând diverse exerciţii fizice, fiecare ce dorea. Aveau posibilitatea chiar să joace scurte partide între ei, împărţindu-se în echipe, cum puteau şi cum cădeau de acord, câte trei, unul rămânând pe post de arbitru. Aveau însă posibilitatea de a practica aproape orice fel de sport doreau, iar asta era bine pentru ei. Puteau chiar şi înota din când în când, existând şi câteva piscine, nu foarte mari sau adânci, însă potrivite pentru ei. Puteau chiar şi patina, având şi această posibilitate. Iar în general, puteau face aproape orice doreau, având la dispoziţie tot ceea ce le era necesar: ateliere de pictură, cărţi de joc, dar şi de citit, multă muzică pe gustul lor, videocasete cu filme, videoclipuri, documentare ştiinţifice, CD-uri, DVD-uri, dischete etc. Deci, aveau cu ce-şi umple timpul liber, putând desfăşura diverse activităţi distractive, după placul fiecăruia. Cât timp se odihneau, de obicei în rezervele lor, nava rămânea în grija celor doi roboţi şi a pilotului automat, care supravegheau zborul. Roboţii nu-i deranjau din somn decât în caz de strictă necesitate.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vremea

era a războiului cu oşti
dar regii se luptau şi cu vorbe
căutau să
- şi în
frunte adversarul prin scri
sori dibace - cuprinzând o sfidare
sau o
cimilitură încâlcită - răspunsul salva
faima regelui şi a întregii ţări
erau vremurile celor care citeau
ciudatele cărţi rămase din cele mai vechi timpuri
a marilor învăţaţi vrăjitori
& trimisul etiopiei în numele regelui
l-a poftit pe faraonul egiptului să bea
toată apa mării să o soarbă
aşa salină cum era
era o
ofensă care trebuia să ducă la pierderea
unor capete dacă nu se găsea
un răs
puns înţelept din partea unui faraon luminat
& poţi deschide un laptop
o tabletă un device
să cauţi un răspuns & faraonul
avea scribii şi marii învăţaţi
răspunsul pentru sol a venit
de la
un cititor în stele şi nisip saharian:
faraonul ar bea cu mare plăcere
ar bea toată apa salină
din marea cea mare dar regele
etiopiei trebuie să zăgăzuiască nilul
şi celelalte ape care veneau
în marea cea mare crescând volumul
de apă din clipa când a fost tri
misă provocarea
şi ar bea mai multă apă decât trebuia

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce împlinise 16 ani, în viaţa lui Dan Ullmann se produsese o schimbare; anume, nu mai era atât de singur, ca până-n acel moment. Cu excepţia motanului Moţ, mai apăruse o persoană, care se "lipise" de el, nu fără acceptul lui, însă... Pentru că şi el o primise, alături de el. Era vorba de o adolescentă, cu 2 ani mai mică decât el, ca şi el, orfană de ambii părinţi, deci, colegă de suferinţă cu el, din acelaşi orfelinat.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu era mai puţin comunicativ, decât acest gentleman, pe nume Phileas Fogg. Vorbea cât mai puţin posibil şi cu cât era mai tăcut, cu atât era mai enigmatic. Totuşi era în curent cu viaţa. Ceea ce făcea însă era aşa de matematic asemănător cu imaginaţia obştească nemulţumită căuta să pătrundă dincolo de fapte.

Jules Verne în Ocolul Pământului în 80 de zile
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Contabilitate

Vine o vreme
Când trebuie să tragem sub noi
O linie neagră
Şi să facem socoteala.

Câteva momente când era să fim fericiţi.
Câteva momente când era să fim frumoşi.
Câteva momente când era să fim geniali.
Ne-am întâlnit de câteva ori
Cu nişte munţi, cu nişte copaci, cu nişte ape
(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?)
Toate acestea fac un viitor luminos ---
Pe care l-am trăit.

O femeie pe care am iubit-o
Şi cu acceaşi femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.

Un sfert de ani de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,
A căror înţelepciune am eliminat-o treptat.

Şi, în sfârşit, o soartă
Şi cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieşit?)
Fac două (Scriem una şi ţinem una,
Poate, cine ştie, există şi viaţa de apoi).

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de CristiB
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca fizic, Mihai e mai scurt ca mine, eu am talia 1,68, el era cu vreo 2-3 centimetri, poate şi patru, mai scurt, avea o musculatură herculeană, piciorul la scobitura tălpei era în plin (P l a t f u s s, cum zice neamţul), însă nu-l jena deloc la mers. Păr negru ca corbul, faţa, un brun alb. Pălăria lui favorită era semi-joben, mergea totdeauna privind în pământ, cu capul puţin aplecat în jos, şi mai totdeauna gânditor. Somnul îi era neregulat, aci citea de cu seară până răsărea soarele, aci dormea de cu seară până la amiază şi uneori şi până la 1 şi 2 p. m. Piciorul şi mâinile mici, ca ale mamei, dinţi regulaţi şi de culoare gălbuie, când râdea cu mare poftă, şi râs sincer. Pe când era la T i m p u l, joben întreg nu punea decât când venea Veronica de la Iaşi. (...)
Făcea abuz de tutun şi de cafele negre, de băut, bea ţapăn, însă numai vin, rachiuri nu, bea ţapăn de la vârsta de 14 ani. (...)
Ca căciulă, purta căciulă de astrahan, însă nu ţuguiată (nu dacică), ci dreaptă. (...)

Matei Eminescu în Scrisoare către Corneliu Botez (1) (20 aprilie 1909)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Impresii de vizitator...

am trecut pragul unui muzeu
într-o zi de treisprezece -
pentru că nu trebuia să fiu superstiţios...

prima cameră era luminoasă
cu multe jucării
păpuşi mutilate, mingi de toate culorile...
aici puteai să faci orice,
chiar să spargi o cană sau un geam,
nimeni nu-ţi zicea nimic

a doua era înţesată cu visuri
unele bifate, altele nu,
după biletul pe care îl trăgeai

cea mai mare cameră era plină cu tot felul
de lucruri inutile,
de la castele de nisip
la cea din urmă mască

ultima era goală şi întunecoasă,
acoperită cu linişte,
o linişte atât de mare,
încât îţi puteai auzi chiar gândurile...

nimeni nu ştia ce este dincolo,
unii ziceau că eternitatea
alţii...

poezie de George Ioniţă
Adăugat de George Ioniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreau să mă întorc în trecut

când a fi ameţită însemna doar o piruetă
când tata era singurul erou
când dragoaste însemna îmbrăţişarea mamei
când umărul tatălui era cel mai înalt loc
de pe pamânt
când duşmanii tăi cei mai înverşunaţi erau fraţii
când singurul lucru care putea să doară era
genunchiul zdrelit
când singurele lucruri sfărâmate erau jucariile şi
când la revedere însemna doar până mâine.

poezie de autor necunoscut/anonim, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aveam aproape cincizeci de ani şi mă socoteam bătrân. Credeam că era sfârşitul drumului. Un sfârşit luminos... Îmi spuneam:"Să nu forţăm lucrurile, e aşa de tânără, ea o să plece prima", şi de fiecare dată când o regăseam eram încântat, dar şi surprins. Cum? Mai e aici? De ce oare? Nu vedeam deloc ce găsea ea plăcut la mine şi-mi spuneam:"De ce atâta harababură, de vreme ce mă va părăsi?" Era obligatoriu, era fatal. Nu exista nici un motiv ca ea să mai vină şi data viitoare, nici un motiv... Până la urmă, ajungeam chiar să sper că n-o să mai vină.

Anna Gavalda în O iubeam (2002)
Adăugat de Vâga Claudia
Comentează! | Votează! | Copiază!