În port

... Şi rătăcesc spre seară pe cheiurile goale,
Cu farurile stinse şi lanţuri ruginite,
S-ascult cum plînge apa în aiurări domoale,
Să văd cum moare ziua în zările cernite.

Adeseori voioase sirenele răsună.
Atunci s-aprinde-n mine eterna nostalgie,
Dar, vai, vaporul trece prin port ca o furtună,
Şi eu rămîn tot singur în lumea mea pustie.

O, cînd, o, cînd vaporul opri-se-va o clipă
Din goana lui nebună spre larga depărtare,
Să ia cu el această ţarină în risipă,
Să-i dea o nouă viaţă, sau s-o îngroape-n mare.

poezie de Dumitru Iacobescu
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi spuse

îmi spuse: « Nu poţi să ştii cînd vine....
de ce nu faci puţină ordine?
Nu poţi să ştii cînd te găseşte
poate e-n tine, poţi şti...
Nu poţi să ştii cum arată...
Şi dacă e o pasăre, care înoată fără s-o vezi
prin aer şi trece chiar prin tine
şi nu are nimic înfricoşător, ci doar un răcnet
la sfîrşit, cînd
cei ce rămîn în urma ta l-aud... »

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eram doar noi

Pleca vaporul meu din port
Spre zări, în depărtare,
Avea cu el doar un suport:
Speranţa mea cea mare.

Şi-n val talazuri zdrumeca
Alb-verde-n limpezime,
Şi nici săgeţi de ceas n-avea,
Era doar El cu mine.

În urmă nu ne mai păsa
De apa-n fremătare,
El tot albastrul cucerea,
Ne dezmierda un soare.

Scântei din ploi de încerca
Prin fulgere s-apară,
El tot mai mult înainta...
Eram doar Noi pe mare!

Şi marea-n ocean trecu
Pe căi în desfătare,
Şi cârmă-n liră prefăcum...
Pluteam pe Ursa Mare!

poezie de Nina Lavric
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De cînd îl iubesc pe Isus

De cînd îl iubesc pe Isus,
mai 'nalt mi se pare înaltul,
cărările urcă mai sus
şi soarele-i altul!
De cînd îl iubesc pe Isus,
bujorii mai roşii se-arată,
iar stele cum ies în apus,
n-au fost niciodată.

De cînd îl iubesc pe Isus,
as vrea să-L ador ca Debora,
un cîntec, pe aripi adus,
ducînd tuturora.

Ca Iacov o scară aş vrea,
spre nouri de albe răsfrîngeri,
să urc tot pămîntul pe ea,
în murmur de îngeri.

De cînd îl iubesc pe Isus,
mi-e drag să văd oameni cum cîntă,
cu lacrimi de freamăt nespus,
pe cartea cea sfîntă.

Şi-aş vrea, cît cu dorul cuprind,
cînd n-or mai fi arcuri şi suliţi,
s-aud lumea-ntreagă vorbind
de Domnul pe uliţi...

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori, când tac şi privesc în gol, indiferent de împrejurare, cînd nu spun nimic nici în afara mea, nici în mine, mă cert în gândurile mele cu o altfel de "eu", caut să o înţeleg pe aceea, să o consiliez, s-o descopăr, într-un mod cât mai corect posibil. Şi atunci lumea aceea pare fără sfârşit şi fără egal, nu mai ştiu ce iubesc în ea şi ce nu, nu mai ştiu ce se infiltrează în mine şi ce, în expansiune, dilată universul meu limitat şi se avântă spre cer. Atunci interferez cu muzica universului şi devin notă pe portativul uitării de sine. Atunci parcă nu mai sunt eu, cea din fiecare clipă, văd adâncul din mine şi prăpastia din afara mea. Atunci sunt alchimistul ce-şi schimbă propria viaţă din dragoste pentru semeni.

Rodica Nicoleta Ion în Crina
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iar felul în care curg, dă, şi astăzi, temei legendei. Pe cînd Mureşul străbate visător Ardealul, mînîndu-şi tot timpul undele spre apus, Oltul şi le poartă, cînd spre o zare, cînd spre alta, neliniştit de calea pe care a ales-o, chinuit de o mereu trează conştiinţă. Patetic, răzvrătit, căutînd primejdiile, provocînd soarta, veşnic în luptă cu lumea şi cu sine însuşi, iar în cele din urmă împăcat cu sine şi cu lumea, treptele pe care el coboară — şi în acelaşi timp urcă — sînt ale unui destin eroic şi fecund.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Hăşmaşul Mare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cînd inima...

Cînd inima odată de cer îmi va fi plină,
în ceasu-acela mare şi binecuvîntat,
să vie peste mine o rază de lumină
şi sufletul la Tatăl să urce împăcat.
De mi-ar săpa o groapă şi mi-ar înfinge-o cruce,
de m-ar svîrli în flăcări ori sub un dîmb stingher,
cenuşă rece-n urnă, ori ţărnă sub uluce,
tot una-mi vor fi toate cînd voi privi din cer.

Peste cîmpii şi codri va trece iarăşi luna.
Veţi asculta izvorul şi aripa de vînt.
Iar eu, în zări de taină, voi fi întotdeauna
cu Cel ce-a pus pe-orbite şi stele şi pămînt.

Uitarea nu mi-i dragă dar nici nu mă-nspăimîntă.
Că nu visez cunună în lumea de păcat.
Dar voi primi-n vecie prietenia sfîntă
a celor ce din lume spre cer i-am îndemnat.

Aducerile-aminte pe mine nu m-or cerne,
ci va lupta dispreţul să şteargă tot ce-am spus.
Dar slava lumii trece, ca frunza-n lut se-aşterne
şi va rămîne veşnic iubirea lui Isu

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea

Aş vrea să fiu ce azi n-am fost
În ziua mea pierdută:
Înţelegînd al vieţii rost,
Aş vrea să fiu străjer în post,
Şi chiar plătind al jertfei cost,
Eu să rămîn în luptă.
Aş vrea să fiu ce n-am fost ieri
Şi nicicînd înainte:
Prin lumea plină de plăceri,
Să fiu aşa cum Tu îmi ceri:
Să nu m-abat spre nicăieri
Din drumul vieţii sfinte.

Aş vrea să fiu ce alţii nu-s
Şi nici nu vor să fie:
Mergînd prin viaţă spre apus,
Să nu mă las de valuri dus,
Şi să mă 'nalţ mereu mai sus,
Din timp spre veşnicie.

Aproape-aş vrea să fiu oricînd
De cei ce trec prin lume
Sub greul crucii suspinînd,
Dar şi de cei căzuţi din rînd,
Rămaşi în urmă, sîngerînd,
Răniţi fără de nume.

Aş vrea să fiu un simplu glas
Care să strige-ntruna,
Că din al mîntuirii ceas
Secunde doar au mai rămas.
Iar cei de azi nu vin pe vas,
Se pierd pe totdeauna.

Aş vrea să fiu acel argat
La care El să-i spună
Cînd Se va-ntoarce ca-Mpărat,
Privind la tot ce am lucrat
Cu-acei talanţi ce mi-i i-a dat:
"O, bine, slugă bună!"

Şi aş mai vrea să fiu ceva:
O rază lucitoare!
Şi strălucind în lumea rea,
Să duc lumină undeva,
Să încălzesc pe cineva,
Şi să mă-ntorc în soare.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oameni de zăpadă

Ninge sfînt şi păgîn
Numai ochii ne rămîn
Despărţirea s-o mai vadă
Că, în rest, noi ne-am stins
Şi-am ajuns de-atîta nins
Nişte oameni de zăpadă.
Ninge fără milă, ninge şi ne doare,
ninge cu fărîme albe de pian,
ninge cu tristeţe şi cu felinare
ninge ca la moartea încă unui an.

Cîţi au fost de gardă –voie cer să doarmă
cîţi au fost cu somnul rătăcesc pe străzi,
ne aflăm în lume ca în ţevi de armă
cînd sugrumă lupii fragedele prăzi.

Ninge fără milă, cu vinovăţie,
ca o inculpare, ca un martor mut,
ninge cu o nuntă, ninge şi sfîşie,
se fărîmiţează ultimul salut
vai de noi, femeie, ninge-a despărţire,
vom pleca departe, unde-avem de mers,
ninge să despartă gheaţă şi iubire,
oarbe felinare cad din univers.

Ninge ca pe piatră peste carnea noastră,
ninge ca pe munte, ninge ca pe mort,
ninge incurabil, molimă albastră,
ninge pe vaporul scufundat în port.

Ninge peste buze, ninge peste pleoape,
ninge peste îngeri, ninge peste văi,
ninge peste clopot, ninge peste ape,
ninge incredibil peste ochii tăi.

Ninge în neştire, otova, aiurea,
ninge ca-n porecle, ninge ca-n blestem
ninge ca un trăsnet, ninge ca pădurea,
ninge să se stingă vocea cînd te chem.

Ninge ca-n Esenin şi-n poema rusă,
ninge fantomatic şi bacovian,
ninge că sînt rece, ninge că eşti dusă,
ninge ca la moartea ultimului an.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce bine mă simt...

Ce bine mă simt cînd în clipa cea grea
aud glasul Tău cum mă cheamă.
O, pune-mi în inimă liniştea Ta
şi scapă-mă, Doamne, de teamă.
Apucă-mi Tu braţul, puternic, şi ia-l,
cînd marea mă-nvolbură-n spume.
Rămîi lîngă mine la oricare val,
şi scapă-mă, Doamne, de lume.

Ajută-mi privirea spre Tine să ţin,
predat închinării depline,
aşterne-o maramă pe tot ce-i străin
şi scapă-mă, Doamne, de mine.

Ce bine mă simt cînd în ceasul cel greu
simt liniştea-n piept cum revine.
O, scapă-mă, Doamne, de tot ce-i al meu
şi umple-mă-n totul de Tine.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce am ter­mi­nat facultatea, căutând să văd dacă e adevărat ce pos­tu­lează ştiinţa, cum că lumea anorganică (pietrele, apa) face la un moment dat saltul spre lumea organică (spre viu), într-o seară a anului 1976, am avut revelaţia răs­punsului. Dacă nu introducem în această ecuaţie o ra­ţiune de dincolo de noi, pietrele niciodată n-or să ajun­gă Adam şi Eva.

citat din Dumitru Constantin Dulcan
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tapetum lucidum

desfă-mă şi umblă
la fel cum ai face-o iarna
într-o zi cu soare
cu picioarele goale prin zăpadă
ştiind că numai aşa sîngele tău poate porni
avalanşa sub care
vom veni din cînd în cînd
să stăm la poveşti.

poezie de Lavinia Micula
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezia la sate

Sunt aici în Leta Mare,
Beu din apa Letei, dar
Orişicîtă încercare
Să fac versuri, e-n zadar;
Căci de cumva prind a scrie
Vreo mică poezie,
Caut so-ntrerup de loc,
Căci deloc nu am noroc...
Palid fiind de mînia,
Nu pot scrie poezia!

Cînd aş sta să scriu mai bine,
Şi am idei de a lucra,
Ce năpastă-atunce vine
Un fecior ce-mi zice-aşa:
"Domnişorule, pofteşte,
Ca să dăm la porci mălaiu!"
Merg şi cînd re-ntors, fireşte,
Nu mai ştiu ce plănuiam
Palid fiind de mînia
Nu pot scrie poezia!

Cînd uşoară fantezia
Mi-arată un cer plăcut,
Şi eu pînă de a scrie
Toate cîte am văzut:
Un viţel ce e prin curte,
Vine ca să-mi facă curte,
Şi mi-o spune băunînd,
Cum că dînsul e flămînd.
Palid fiind de mînia
Nu pot scrie poezia!

Şi cînd iar mă pun la masă,
Şi a scrie începui:
Iată-o cloşcă vinen-n casă
Cu vreo douăzeci de pui,
Şi-mi făcu zgomot foarte mare,
Apoi cînd voiesc să-i scot,
Cloşca chiar pe masă sare,
Varsă tinta mea de tot.
Palid fiind de mînia
Nu pot scrie poezia!

poezie de Iosif Vulcan (13 mai 1864)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Punctul Negru

Orcine fix priveşte în soare crede-apoi,
Jucându-i persistentă, că vede cu-ochii goi
În jurul său, prin aer o pată cam lividă.

Tot astfel, tânăr încă, pe-atunci mai îndrăzneţ,
Spre glorie, o clipă, uitatu-m-am semeţ:
Un negru punct rămas-a-n privirea mea avidă.

De-atunci, ca semn de doliu în toate-amestecat,
Ah, pretutindeni unde cu ochii mai răzbat,
Această pată neagră o văd cum tot apare!

Ce, pururi? Între mine şi fericirea mea!
Doar vulturul - vai nouă, nenorociţi deja! -
Nepedepsit contemplă şi Glorie şi Soare.

poezie clasică de Gerard de Nerval
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

... singurătatea mea e nostalgie
singurătatea mea e tot ce doare
singurătatea mea ce tot învie
singurătatea mea ce nu mai moare
Singurătatea mea e catedrala
Ce-am plăsmuit-o plămădindu-mi lutul
Şi-am ridicat-o pe diagonala
Ce mi-a trasat-o însuşi Absolutul
singurătatea mea e tot ce doare
singurătatea mea e nostalgie
singurătatea mea ce nu mai moare
singurătatea mea ce tot învie
Singurătatea mea e genialul
Sorbit tăcut din cupa nebuniei
Şi eu care credeam că sorb nectarul
Din sobrul Absolut al veşniciei
singurătatea mea ce tot învie
singurătatea mea ce nu mai moare
singurătatea mea e nostalgie
singurătatea mea e tot ce doare
Singurătatea mea-i o blasfemie
Sortită să-şi găsească alinare-n lutul
Acestui colţ de Rai şi Românie
Mai singur decât însăşi Absolutul
singurătatea mea ce nu mai moare
singurătatea mea ce tot învie
singurătatea mea e tot ce doare
singurătatea mea e nostalgie...

poezie de Iurie Osoianu
Adăugat de Iurie Osoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Leagănul de piatră al legendei, muntele din care izvorăşte Oltul, se vesteşte — peste larga desfăşurare de privelişti a Ardealului — cu o forţă fascinantă şi covîrşitoare. Magnet de granit, el atrage privirile din prima clipă, iar privirile se întorc mereu într'acolo, de parcă ar fi ace de busolă, ori de cîte ori s-au îndreptat, din greşeală, în altă parte. Sub farmecu-i violent, oamenii nu încetează sa-l vadă, şi îl văd întruna, chiar şi atunci cînd îşi privesc holdele, chiar şi atunci cînd, privindu-se în ochi, stau de vorbă unul cu altul. Totdeauna prezent pe retina şi în conştiinţa celor ce trăiesc în raza lui, punînd în umbră restul firii, — aşa ia chip părintele orgolios al Oltului.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Hăşmaşul Mare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipe de cercetare... 1 Cor. 11,28

În clipe-adînci de cercetare,
cu dorul sfînt de-a mă-ndrepta,
îmi judec starea mea, Stăpîne,
în Faţa Ta.
Prin harul Tău Tu mi-ai dat dreptul
ca să mă fac un fiu curat.
Dar oare m-am făcut eu, Doamne,
cu-adevărat?

Prin harul Tău ai frînt robia,
ai rupt cătuşa celui rău.
Dar oare port eu azi în deget
inelul Tău?

Tu m-ai chemat să port cunună
ca rege-n veşnicul Tău cort.
Dar oare eu mă port ca rege?
Sau cum mă port?

Sînt eu un fiu născut din ceruri?
Sînt eu un frate-al lui Hristos?
Sau tot un rob, trudind cu teamă,
născut de jos?

Cînd sub păcat şi cînd sub lege,
robeam sub două vechi robii.
Dar Duhul Tău nu robi doreşte,
ci vrea copii.

Căci dacă n-ai găsit mireasă
pentru Adam la cei ce pier,
pentru Isus, nici jos în lume,
nici sus în cer!

Şi-ai vrut atunci din suferinţă
din rana cea din piept să-nchegi
o fiică mai presus de fire,
mai sus de legi.

O, Doamne Sfînt, eu nu sînt vrednic
nici robul robilor să-Ţi fiu,
şi totuşi, Tu, cu mii de lacrimi,
m-aştepţi ca fiu.

Isuse drag, spre-a Ta iubire
nu pot nici ochii-a-mi ridica.
Şi totuşi, Tu aştepţi şi-n mine
Mireasa Ta.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rose (în vârstă): Toţi îl priveau ca pe "Vaporul de Vis". Pentru mine, nu era decât un vapor de sclavi, care mă purta înapoi spre America, în lanţuri. Pe dinafară, eram întruparea unei fete bine-crescute. Pe dinăuntru, mă sufocam.

replică din filmul artistic Titanic
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina din asfinţit

Din lumea-ntunecatelor poveşti
spre care am plecat, am o dorinţă:
să iau cu mine singura fiinţă
ce, într-o zi, mi-a spus: "Doar tu îmi eşti".

Merg spre tărâmul vechi şi cunoscut
în care am pierdut-o-ntr-o furtună
cu fulgere din ochi ce-aveau s-apună
tot ce a strălucit la început.

Mă-ndrept spre lumea ei, spre lumea rea
în care-s oameni cu mai multe feţe
şi unde ea m-aşteaptă cu tristeţe
şi încă speră în venirea mea.

Se-aude un vacarm în depărtări,
cuvinte aruncate, fără sensuri,
departe de-nţelegeri sau consensuri,
spre surzii ce le-ascultă-n patru zări.

Să merg în lumea ei? Să mă opresc?
De ce aş încerca? De ce-aş mai merge
pe urmele ce singură îşi şterge,
ştiind şi ce aş vrea, şi cum gândesc?

Pe calul care singur s-a oprit,
alung din minte ultima dorinţă;
fac drumu'-ntors, căci nu e cu putinţă
lumina s-o întorci din asfinţit.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina din asfinţit

Din lumea-ntunecatelor poveşti
spre care am plecat, am o dorinţă:
să iau cu mine singura fiinţă
ce, într-o zi, mi-a spus: "Doar tu îmi eşti".

Merg spre tărâmul vechi şi cunoscut
în care am pierdut-o-ntr-o furtună
cu fulgere din ochi, ce-aveau s-apună
tot ce a strălucit la început.

Mă-ndrept spre lumea ei, spre lumea rea
în care-s oameni cu mai multe feţe
şi unde ea m-aşteaptă cu tristeţe
şi încă speră în venirea mea.

Se-aude un vacarm în depărtări,
cuvinte aruncate, fără sensuri,
departe de-nţelegeri sau consensuri,
spre surzii ce le-ascultă-n patru zări.

Să merg în lumea ei? Să mă opresc?
De ce aş încerca? De ce-aş mai merge
pe urmele ce singură îşi şterge,
ştiind şi ce aş vrea, şi cum gândesc?

Pe calul meu, ce singur s-a oprit,
alung din minte ultima dorinţă;
fac drumu'-ntors, căci nu e cu putinţă
lumina s-o întorci din asfinţit.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Laudă întoarcerii

Pe cînd venea algebra
la noua adunare,
în vrăbii se-aduna o mare tragedie,
duceau cu ele febra
nebănuitei stări
de bine general
spre cultul inepţiei,

fumam ţigări drăceşti
la geamul cu satiră,
de liră se lipiseră păduchii
ca lichenii de coastele stîncoase
şi numai mama vie
de-atîtea grozăvenii
plîngea,
de jalea mea,
cu multă lăcomie.

I-am dat un telefon
şi dintr-o moarte
ieşise-n plină grevă
o viaţă speriată,
dar albă şi frumoasă ca o ţară
din care
nu-i plecase
copilul niciodată.

Ne-ntoarcem tot acolo -
un fel de odă formei de-a fi
mereu sărac,
cînd bogăţia orei
ne ştie-n plină trudă,
deşi eu tot aştept
să ne apuce ciuda de gulerul
ecoului nimicului intens

în care întrebarea
dacă-l cunosc pe Iuda
ni s-ar putea părea o maximă
stupoare
din care ispitire-ar ieşi
pe contrasens
şi-ar oferi la toţi un cod de bare
din mîna mea, spre tine,
curgînd ca o nebună în valuri
de campari.

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!