"Trăieşte ca puiu-n budă"

Expresia e uzuală,
E chiar fecventă şi banală.
Etimologic,
E ceva logic:
Puiu-ajuns la locul faptei,
Şi-a zis "Viaţa, o miere şi un lapte-i",
Că, fără niciun meşteşug,
Găseşti provizii din belşug,
Şi, uşurel şi sprintenel,
Tot ciugulind pe lângă el,
A tot păpat.
Ajuns în faza de-ndopat
S-a afundat.
Piciorul i s-atrofiat,
Aripile s-au înmuiat,
Iar corpul s-a-ngropat încât
Materia l-a-ajuns la gât.
Deabia dacă mai respira
Şi-a început, bietu,-a zbiera.
Da-n curte nu mai era cine
Să îl salveze. Doar un câine,
Căruia i se făcuse silă,
L-a scos cu milă.
Şi cătrănit,
L-a dojenit:

- Întotdeauna să gândeşti
Cu ce şi cum ai să trăieşti,
Scăpând din zorii dimineţii
De murdăriile vieţii!

fabulă de Sever Purcia
Adăugat de Sever Purcia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moşul la prezidenţie

Din Laponia plecat
La noi a aterizat,
Cu săniuţa cu reni
În curte la Cotroceni.

Domnul Băse l-a primit
Şi cu whisky l-a servit...
Şi l-a întrebat pe moş:
Ai adus ceva în coş?...

Moşul a zis: E încă criză
Şi mai vine o repriză,
Să strângem iară cureaua,
Că acum mare-i beleaua,

Nemâncata doamna criză,
A ajuns sus, pe banchiză,
Şi ordonă cu-ardoare
O totală "îngheţare"...

Domnul Băse, ameţit,
Valoros s-a mai simţit...
Şi a zis ca pentru sine:
Fără mine?... Trăiaţi bine?...

poezie satirică de Constantin Enescu (25 decembrie 2011)
Adăugat de Constantin Enescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Ieşim din criză" zis-a Boc

Guvernul iar s-a împănat,
Că Moş Crăciun, săracul,
Şi-a zis: "La pomul lăudat
Eu nu mai merg cu sacul!"

epigramă de Sever Purcia
Adăugat de Sever Purcia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cafeaua de dimineaţă

El şi-a pus cafeaua
liniştit în ceaşcă,
laptele l-a pus
în ceaşca de cafea,
zahărul l-a pus
în cafeaua cu lapte
şi cu linguriţa
l-a amestecat.

a băut cafeaua,
ceaşca a lăsat
fără să-mi vorbească.
a scos o ţigară,
a fumat tăcut,
s-a jucat cu fumul
- cercuri a făcut -
a pus, calm,
tot scrumul
într-o scrumieră

fără să-mi vorbească.
fără să mă privească.

şi s-a ridicat,
şi-a pus pălăria
cu un gest distrat,
şi-a luat pe umeri
mantaua de ploaie,
pentru că ploua,
apoi a plecat.
a plecat în ploaie

fără să-mi vorbească.
fără să mă privească.

(şi atunci mi-am strâns
fruntea grea în palme
şi am plâns...
am plâns...)

poezie celebră de Jacques Prevert, traducere de Gellu Naum
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uleiul de cânepă reduce impulsivitatea (experiment reuşit)

Un vasluian primi ulei în vin
Pe care l-a băut un pic în silă
Şi-a devenit mai calm ca un yoghin
(Şi-a altoit nevasta mai cu milă).

epigramă de Florin Rotaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea Mitropolitului

Din viaţa pământeană a plecat, acolo printre stele.
În cer locul şi-a aflat şi locuieşte cu ele.
Acuma, de sus ne priveşte cu ochii cerului, senin.
De multe rele ne păzeşte, la chipul lui eu mă închin.
Cum luna are nevoie de soare, ca să poată lumina,
Tot la fel Dumnezeu are, nevoie de Sfinţia Sa.
Să-i stea alături l-a luat.
L-a aşezat printre cei drepţi.
Cu îngeri l-a înconjurat
şi cu Sfinţii Înţelepţi.
Astfel, Mitropolitul Anania, o altă viaţă a început.
Pe pământ a fost făclia, celor ce-n Dumnezeu au crezut.
S-a stins Duhovnicul Carpaţilor.
Spiritul lui a rămas.
În eternitatea munţilor
şi-acum ne cheamă al său glas.
De sus, din ceruri, el veghează, cum credincioşii pe pământ,
continuă şi mai păstrează, al credinţei lui cuvânt.

poezie de Dumitru Delcă (februarie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

La umbra unui om şi-a unui câine

M-am chircit lângă un om şi-un câine,
La umbra lor era un pic mai bine,
Încât zâmbea în lacrimi cerul
Ascunzând de prefăcuţi misterul.

Se curbau în mine oasele tăcerii,
Clipa deznădejdii şi-a plăcerii,
Se mistuia sub frunzele din zare
Viaţa care mişca în aripi trecătoare.

M-am visat la umbră şi am stat
Cu mâinile de un vârtej legat,
M-am trezit apoi şi cum să fie bine?
Omul m-a muşcat în lacrimă de câine!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Azorică fără frică (poezie pentru copii)

Azorică fără frică
A văzut el o pisică:
Mâţa, stă şi mieuna
Toată lumea enerva.

Poate îi era fomică:
Minte proastă de pisică;
Poate mâncărica ei
A-nhăţat-o un grivei.

Azorică fără frică
A fugit după pisică:
Pisica s-a speriat
Şi în pom s-a cocoţat.

Cocoţata, speriata
A văzut că e lătrată
Lătrată de Azorică
De căţelul, fără frică!

Ce să facă o pisică
Lui căţelul, Azorică?
Din pom, de va coborî
Câine... o va omorî!

Dar pisica, are gheare:
Fiinţă miolăitoare,
De atâta miorlăit:
Toată lumea a trezit!

Stăpânul, când a văzut
Azorică, ce-a făcut:
A venit să îşi salveze
Pisicuţa-i... siameze!

Siameza, curajoasă:
Pisică foarte frumoasă;
Ghearele, şi-a ascuţit
Şi căţelul... l-a lovit!

Şi să vezi ce scheunat
Pisica: l-a zgâriat;
Şi să-l vezi pe Azorică:
Ce mai fuge de pisică!

Asta e, de nu gândeşti:
Uneori, o mai păţeşti,
O fi ea, pisică mică
Dar se apără de frică.
***
Azorică fără frică
Are frică de pisică:
Acum este puturos
Şi de pisică... fricos!

poezie pentru copii de Paul Preda Păvălache din Cartea mea de poezie, volumul I (2008)
Adăugat de Paul Preda Păvălache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coşmar 4

Apoi a venit Lipan cu turma însetată şi iubita a trebuit să învie.
Şi-a scuturat cenuşa din plete şi a pornit agale pe râul
în care toţi peştii se înecaseră.
Oile au băut toată apa. Câinii au mâncat cheile şi cumpăna.
Prăpădiseră fântâna. Şi ciobanul râdea.
Scoase Lipan un ban de aur, îl cercă între dinţi şi-l îngropă în pământ.
S-a ivit atunci trădarea, cu chip de foc şi flacăra şi-a zdrobit creasta de cer.
A luat câinele cel mai gras din turmă şi l-a înfipt în frigare.
Părul ars a început să strige după ajutor.
Dar cum pielea de lup tocmai trecuse pe acolo cu pruncii regilor în ea,
friptura a început să latre.
Ciobanul a ridicat ciomagul şi câinele s-a gudurat sfârâind.
Când să mănânce, Nichifor şi-a scos căciula brumărie.
Căpăţâna era spartă de baltag.

poezie de Valeriu Butulescu din revista "Orizont" din Petroşani (1972)
Adăugat de alejandro
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scopul scuză mijloacele

Când, rătăcit, într-o ogradă,
Un şarpe a putut să vadă
Că ierarhia-i foarte clară
La cei care conduc o ţară,
Adică, dacă pleci de jos
Şi ştii, "să faci la şefi frumos",
Ajungi, aşa cum ţi-ai propus
Pe-o treaptă, undeva, mai sus.
Văzuse el că e un cal,
În curte, şeful principal
Care, ca şef, i-avea pe toţi
Din curtea lui, slujbaşi netoţi.
Dar şarpele voia, se pare
Să treacă peste-această stare
De târâtor care tot pupă
Un fund 'nainte şi chiar după;
De-aceea el cu... demnitate
Muşcă pe primul şef prin spate
Şi-nlăturându-l, i-a luat locul...
Apoi şi-a încercat norocul
Şi-a reuşit, muşcându-l iar
Pe noul şef, nu în zadar,
Că a avut veninul pus
Efectul de-al sălta mai sus.
Astfel ajunse şi la cal,
Pe care l-a muşcat, normal
Şi a ajuns conducător
Doar cu-n venin nimicitor

MORALA:
Astfel, în vîrf, s-ajungă, poate
Şi cel ce muşcă pe la spate!

fabulă de Pavel Lică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Invidie

Mică fiind, privea un băieţel,
Şi-atâta şi-a dorit ce-avea doar el,
Încât, ajunsă la maturitate,
Chiar din belşug şi-a luat pe săturate!

epigramă de Luchi Tenenhaus din Epigrame cu şi despre femei (2010)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţă amară

N-am avut noroc în viaţă,
De lumină şi verdeaţă,
Nici de lapte, nici de miere,
Numai pâine cu durere...

Untul de pe pâinea mea,
L-a mâncat altcineva:
Doar odată s-a-ntâmplat,
Să rămână nemâncat...

Nici atunci n-am fost în stare,
Să descopăr ce gust are:
Pâinea am scăpat din mână,
Şi-a căzut drept în ţărână;

Pentru că sunt păgubos,
A căzut cu untu-n jos,
Iar, pentru că sunt nătâng,
Şi am început să plâng,

Vreme-n care, ca un fraier,
Tot loveam cu pumnii-n aer,
Am rămas şi fără pâine,
Căci mi-o-nfulecă un câine!

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autobiografie

Uneori
când venea vorba despre ea însăşi
mama spunea:
Viaţa mea e tristă şi liniştită,
eu întotdeauna am păşit în vârful picioarelor.
Dacă mă supăr un pic
şi bat din picior,
ceştile pe care le am de la mama,
încep să zdrăngăne pe şifonier
şi mă fac să râd.

Când m-am născut, aşa mi s-a spus,
un fluture a intrat pe fereastră
şi s-a aşezat pe patul mamei,
dar în acelaşi moment un câine a urlat în curte.
Mama s-a gândit
că e un semn rău.

Viaţa mea n-a fost chiar
aşa de liniştită ca a ei.
Dar când, cu mâhnire,
iau seama la ce se întâmplă-n zilele noastre,
privind prin nişte rame din care fotografia lipseşte,
şi tot ce văd e un zid prăfuit,
realizez că a fost, totuşi, minunată.

Sunt multe momente
pe care nu le pot uita,
momente ca strălucirea florilor
de toate culorile şi nuanţele,
seri pline de miresme,
asemeni strugurilor roşii
ascunşi în frunzele întunericului.

Am citit cu patimă poezii
şi am iubit muzica,
şi m-am aventurat, întotdeauna mirat,
dintr-o frumuseţe-n altă frumuseţe.
Iar când am văzut prima oară
fotografia unei femei goale
am început să cred în miracole.

Viaţa s-a desfăşurat repede.
A fost prea scurtă
pentru dorinţele mele
care erau fără limite.
Înainte să-mi fi dat seama,
sfârşitul vieţii mele era aproape.

Moarte-mi va bate curând la uşă
şi va intra.
Surprins şi îngrozit mi se va tăia respiraţia
şi voi uita să respir din nou.

Poate o să mai am fericirea
încă o dată să sărut mâinile
celei care cu răbdare şi-n pas cu mine
a mers şi-a mers şi-a mers,
şi care m-a iubit cel mai mult.

poezie clasică de Jaroslav Seifert, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-a iscat un vârtej ca clin senin. S-a înşurubat in pământ, apoi a pornit-o, tehui, peste câmp, curţi şi livezi, luând cu el tot ce găsea mai uşor în cale. Şi dacă de pe jos fura flori, pene şi hârtii, de pe-o ramură luă un cărăbuş, un cărăbuş mititel, castaniu, cu aripile fragede, cu ochişorii ca două neghiniţi. Cărăbuş de primăvară. Când l-a luat vârtejul pe sus, şi-a strâns şi el picioruşele şi a văzut că poate zbura şi fără să dea din aripi.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Sărăcuţul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea...

Iubirea-i tema veşnic vie,
Ce a schimbat mentalităţi.
Au încercat mulţi s-o rescrie,
Trecând peste prejudecăţi.

Un dar divin primit de om
În zorii dimineţii,
Ce l-a făcut nemuritor
În marea dramă a vieţii.

Nu poţi trăi fără iubire
În lumea noastră zbuciumată,
Căutând veşnic o ieşire,
Alta, decât ţi-a fost dată.

Iubirea este trup plăpând,
Încorsetat de vină,
Având la bază doar un gând,
O simplă rădăcină.

Ea poate creşte, sau pieri,
Influenţând o soartă,
Făcând din noi nişte copii,
Sau doar o masă moartă.

Iubirea înseamnă transformare,
Un aliaj de sentimente,
Întotdeauna vindecare
Şi cele mai de preţ momente.

Iubirea este planta vieţii,
Ce trebuie intens udată,
Nu doar în anii tinereţii,
Ci până-n ultima etapă.

Iar dacă planta nu înfloreşte,
Oricât de mult tu ţi-ai dori,
E semn că ceva nu-ţi prieşte,
Dar viaţa nu ţi-o irosi!

Şi ce se-ntâmplă când iubim?
Ce mecanism se declanşează?
Pe orice gând scrie "sublim",
Iar răul chiar nu mai contează.

Dar cât trăim să nu uităm,
Să credem în iubire,
Căci tot ce-n viaţă învăţăm,
E despre fericire...

poezie de Lucian Santa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescarul

Dimineaţa pe răcoare
Un pescar împătimit
Şi-a luat undiţa cea mare
Şi spre baltă a pornit.

Ziua întreagă, nemişcat,
A sfidat soarele încins,
Dar oricât a încercat
Niciun peşte nu a prins.

Supărat că n-are şansă
Şi că are acest viciu
A plecat seara spre casă
Şi-a trecut pe lângă ospiciu.

Un nebun pe gard urcat
Privindu-l pe când trecea
A râs şi l-a întrebat:
- Bă, nene, ai prins ceva?

Omul i-a răspuns mâhnit
- Nu am prins nimic, nimic,
Firul nu mi l-a smucit
Nici măcar un peşte mic.

Şi nebunul a rostit:
- Cum, n-ai prins niciun baboi?
Dacă eşti aşa smintit
Sari gardul, rămâi la noi!

poezie de Octavian Cocoş (4 august 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legenda spune că un chinez pe nume Lao Tse şi-a zis într-o zi "Ajunge!" (într-o traducere liberă din chineză), a încălecat pe un bivol de apă (posibil cu un colorit ruginiu) şi a pornit spre vest, către Tibet. Pe drum, cineva l-a oprit pe Lao Tse şi l-a întrebat dacă ar vrea să-şi scrie doctrina înainte de a pleca din oraş. Fiind un om leneş, Lao Tse şi-a adăpostit bivolul sub un şopron îndeajuns de mult cât să scrie cele 81 de versuri din Tao Te Ching. Când a terminat, şi-a pus bivolul în mişcare, aruncând clopoţelul lui omului şi a dispărut într-un orizont ceţos de legendă şi mit. Indiferent dacă legenda este legendă, sau dacă Lao Tse a existat cu adevărat, nu chinezul ar trebui să ne intereseze. Interesant este că Tao Te Ching este expresia perfectă a modului de viaţă taoist, sau în limbajul lui Huston Smith, o viaţă cu o linişte creativă în care "mintea conştientă trebuie să se relaxeze, să nu mai stea în propria sa lumină, să renunţe la ea astfel încât să poată pluti cu Tao prin univers."

citat din Dwayne Eutsey
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea bărbatului care a visat foarte mult

A fost odată
o singură dată
un bărbat foarte urât

şi deşi era un om bun şi harnic peste măsură
nicio femeie nu se apropia de el
la mai mult de un pas

după un timp
văzând că nu-şi găseşte jumătatea
bărbatul a plecat din sat şi şi-a făcut un bordei
în pădure

cât era ziua de lungă
tăia lemne
culegea fructe şi plante medicinale
se ocupa cu dulgheritul şi cu creşterea animalelor
iar primăvara altoia tot felul de pomi

din când în când
oamenii din sat urcau la el
îi cereau sfaturi pentru oblojirea rănilor
îi comandau o uşă
un pat
iar mai rar
câte-un sicriu

însă bărbatul din pădure
deşi începuse a fi tot mai căutat
era
cu fiecare zi
tot mai nefericit

într-o zi
nemaiputând răbda
a împletit o funie
şi s-a dus la cel mai bătrân stejar
să se spânzure

dar stejarul
care văzuse multe la viaţa lui
dar niciodată un om aşa de urât
şi-a frânt ramura de care atârna acesta
apoi l-a acoperit cu frunze
să nu-l găsească cineva
chiar lângă trunchiul său

însă
sub frunze
bărbatul nostru a adormit pe dată
şi s-a trezit în faţa lui Dumnezeu

i-a zis
Doamne
ştii că eu de copil
eram atent să nu calc pe furnici
şi pe tot felul de târâtoare
nu am furat
nu am minţit
pentru tot ce am agonisit
am muncit toată viaţa
dar cu toate acestea
sunt tare nefericit
că nicio femeie nu mă vrea

iar Domnul i-a spus
te ştiu prea bine
mai rar un om atât de bun sub soare
dar oricât te-aş iubi
nu pot crea o femeie aşa de urâtă
încât să te iubească pe tine

însă
dacă tot veni vorba
tu poţi

uite
din crengile uscate ale stejarului
poţi alcătui un trup de femeie
o umpli cu lut şi-o înveleşti cu frunze
că de restul mă ocup eu

iar după ce s-a trezit
bărbatul din poveste
a zidit timp de trei zile la făptura lui de lut

dar de teamă ca nu cumva să-l respingă
a făcut-o şi mai urâtă decât era el

a treia zi
l-a chemat pe Dumnezeu
şi l-a rugat să-i dea viaţă

iar Domnul
fiindcă aşa i-a promis
a suflat viaţă în femeia omului din pădure

văzând astă minune
bărbatul a mulţumit
apoi a trezit-o uşor
sărutând-o pe frunte

atunci ea a deschis ochii şi l-a întrebat:
cine eşti tu
de eşti aşa de urât
că mă sperii

iar el a plâns şi i-a zis
iartă-mă
sunt sluga ta
Domnul m-a făcut aşa
să te apăr de fiarele pădurii
dar sunt harnic şi înţelept
să te pot sluji cât mai bine

însă ea a închis ochii
iar el a înţeles atunci
că nu trebuie să o slujească
decât pe ascuns

şi pe măsură ce o iubea mai mult
femeia a început a-şi lepăda din urâţenie
şi a deveni tot mai frumoasă

nu după mult timp
un tânăr din sat a venit să ceară leacuri pentru mama sa
şi-atunci nu mică i-a fost uimirea
când a văzut-o pe cea mai frumoasă femeie
pe care vreun om o văzuse vreodată

şi l-a văzut şi ea
şi a înţeles ce înseamnă dragostea
şi mult a mai gemut în noaptea aceea

văzând toate astea
bărbatul care visase prea mult
i-a zis a doua zi
uite
ştiu că a sosit timpul să ne despărţim
te-am slujit cât am putut de bine
şi sper că nu eşti nemulţumită de ceva

du-te după tânărul acela frumos
şi dacă vreodată o să ai nevoie de ceva
să mă cauţi
de te vei putea uita în ochii mei

şi dusă a fost

peste ani
când bărbatul din pădure trebăluia la un stup
a simţit cum femeia aceea a ajuns în spatele lui
dar el
de teamă să nu o sperie
nu s-a întors

însă ea a spus:
am aflat într-un târziu toată povestea
şi-am venit să-mi cer iertare
a sosit timpul să mă uit în ochii tăi

iar bărbatul
care nu mai visase de mult
s-a întors şi nu mică i-a fost mirarea
când a văzut că în faţa lui se afla
cea mai urâtă femeie din lume

dar lui nu i-a păsat
ceas de ceas a slujit-o
ca în acea primă zi
iar ea a devenit din nou frumoasă şi fericită
şi poate că niciodată
nici bărbatul din pădure nu ar fi aflat
de ce femeia lui îl dezmierda cu atâta bucurie
dacă într-o zi nu s-ar fi privit în apa unui izvor
şi nu ar fi văzut
cel mai frumos bărbat
aşa cum nu mai fusese altul
vreodat'

poezie de Valentin Busuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile şi socrii. Iar când a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urmă, strângând ea din umeri, a zis în inima sa: "Dacă aşa au vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşa să rămâie". Şi s-a apucat de gospodărie. Purcelul toată ziua muşluia prin casă, după obiceiul său, iară noaptea, la culcare, lepăda pielea cea de porc şi rămânea un fecior de împărat foarte frumos! Şi n-a trecut mult, şi nevasta lui s-a deprins cu dânsul, de nu-i mai era acum aşa de urât ca dintâi. La vro săptămână, două, tânăra împărăteasă, cuprinsă de dor, s-a dus să-şi mai vadă părinţii; iară pe bărbat l-a lăsat acasă, căci nu-i da mâna să iasă cu dânsul. Părinţii, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare, şi, întrebând-o despre gospodărie şi bărbat, ea a spus tot ce ştia.

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ion

Orfan, nici el nu ştie de-a avut vreun tată,
că nu-i trecut pe niciun buletin, o carte de identitate.
Nici maică-sa nu ştie, crede, cine-a fost odată,
că l-a uitat şi ea, l-a părăsit; i-a spus-o cu sinceritate!
Nu ştie nici precis traseul; parcă, ar fi fost adoptat
un timp, dar s-au debarasat, din nou, predat la şcoală specială...
şi culmea nu crede defel; n-ar fi nicicum alienat, handicapat,
că-i bine plin de el, ştie de toate, -doar mintea-i deseori o goală,
a meşterit ceva intuitiv- nu vrea decât să supravieţuiască
şi din cotloane scoate ce lui îi poate fi, sieşi, un avantaj,
chiar dacă minte, păcăleşte... trage mult, din greu, ca să trăiască
şi nu-i fidel; să lase baltă poate fură, câte-un pic, e-un "homo aliaj"!
E stors de mulţi, de vlagă, bun la toate; pe tractor, pe câmpuri,
slugă hainului de preot... un bun pentru orice, răsplătit, hm, arar,
cu mâinile tot înnegrite, groase, tăvălit prin gloduri, smârcuri...
şi dinţii şi-a pierdut de nespălaţi... poate genetic nici nu i-a avut pe inventar!?
Un răzvrătit -probabil în el rău, sau mistuit încet de soartă-
mai ieri un june, fără a şti cum trece timp, se scurge;
este-n doi poli acum şi tot, tot, aruncat din poartă-n poartă,
chiar dacă lumea e acum nouă! E tot Ion şi nu se plânge...

Cum iaz, ce nu va şti nicicând că urneşte piatra grea a morii... doar se curge, curge, curge, curge!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 februarie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă dovadă în sprijinul ipotezei că era în viaţă mi-a venit de la un prieten de-al meu, fostul judecător O'Connors, un om cu multe calităţi şi care a trecut printr-o gravă depresiune. A încercat (fără succes) să se vindece în Italia. Timp de două săptămâni, zicea, a întâlnit-o în fiecare zi pe Alice H. la Florenţa. Era la fel de fermecătoare şi de inteligentă ca întotdeauna. Mânca din belşug. A văzut-o des în compania unui tânăr oacheş şi bine făcut. Nu s-a mai arătat la ultima întâlnire, dar tânărul a venit şi i-a explicat că era îndrăgostit de ea, iar acum ea dispăruse fără urmă. Plângea şi judecătorului îi era milă de el. Părăsi Florenţa mai deprimat ca niciodată, din pricina a ceea ce-i făcuse Alice H. iubitului ei.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!