Înainte, cu testamentul căpitanului!

Prin marea bântuită de furtuni,
Nu ştim de vom ajunge la liman,
Căci l-am pierdut în zori pe Căpitan
Şi au pierit în valuri cei mai buni...

Dar vom plini un drum din "Testament"
Ce ni l-a scris pe foi de veşnicie,
Ca să-l predăm urmaşilor, solie
Şi să rămâie ţării, fundament.

Ca alte generaţii, după noi,
Să puie pe el piatră peste piatră
Şi să zidească cuibul de eroi,

Sub steagul său, prin jertfă miruit,
În care Neamul să-şi găsească vatră
Şi marele destin ce i-a dorit...

poezie clasică de Demetrius Leonties
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin fereastra timpului

Prin fereastra timpului, astăzi când privim,

aura Olimpului încă n-o zărim.

Pentru noi, Olimpul rămâne cum a fost

dacă lăsăm timpul să curgă fără rost.

Dacă muntele Golgota nu-l escaladăm,

rămânem tot în grota în care ne aflăm.

Dacă vom pune steagul pe vârful Everest

putem stăpâni largul universului ceresc.

În lupta cu timpul dacă am învins,

vom admira Olimpul şi aură am scris.

Cu aura Olimpului mai liberi vom zbura,

prin fereastra timpului, mereu vom cerceta (mai multe vom afla)

Din epoca de piatră mult timp noi am parcurs

şi ne-am găsit o vatră în grădina lui Isus.

poezie de Dumitru Delcă (5 octombrie 2021)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Valuri

Vom face printre valuri, valuri,
şi ne vom cufunda-n apus
atât de jos şi-atât de sus,
prin lumea noastră fără maluri.

Vom face dintr-un vis, un vis
şi-l vom petrece împreună
sub raze argintii de lună,
uitând ce-n stele ni s-a scris.

Vom înota prin fericire
spre malul inventat de noi,
de ieri sau azi ori de apoi.

Va fi o lume cu iubire,
vom fi acolo amândoi,
atât de plini şi-atât de goi.

sonet de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Profeţia din Dobrina

Vor năvăli, de dincolo de Nistru, Hunii
Sub semn de seceră şi de ciocan.
Atunci, vom sta cu faţa la duşman
Şi-om apăra pământul şi străbunii!

Dar vor veni apoi să ne omoare,
Pe rând, batalioane româneşti...
Vom fi ucişi de gloanţele frăţeşti,
Iar Neamul va intra în închisoare...

Va fi discursul nostru cel din urmă
Şi cel mai aprig pe acest pământ,
Când peste Neam - ca pe-o amorfă turmă -

Va pune jugul, bestia de pradă...
Va fi cuvântul celor din mormânt,
Ce-au cutezat să lupte şi - să cadă!

poezie de Demetrius Leonties
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărutul din zori - gazel -

Într-o zi, îmi vei fi răsărit
Şi, la tot ce-am trăit, asfinţit,
Pe un ţărm, cu privirea spre cer,
Eu – în braţe cu tot ce-am dorit,
Tu – privind în adâncu-mi de foc
Şi zâmbind pentru ce-ai desluşit.
Ne vom scrie sărutul pe zori
Şi vom fi personaje de mit
Pe o scenă în care actori
În destin ce ne-a fost hărăzit,
Vom fi noi, cei ce joacă un rol
Într-un vis ce se cere trăit.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Istoria noastră

În piatră este scrisă istoria noastră
În piatră peste piatră
De Ziditorul puse la-nceput
Ca să ne facă existenţei vatră
În piatră cioplită din stînca Sinaiului
Pentru tablele Legii
În piatra templului
În alte-atîtea minunate pietre
Strînse toate în piatra Golgotei
– Piatra rămînerii –
Rămînerii rostului meu, rostului tău
Hotar între bine şi rău
Prin ape ne-a trecut istoria noastră
După ce Dumnezeu despărţi
Apele de sus de cele de jos
Prin apele Potopului, apele Mării Roşii
Şi-nvolburatele ape ale Iordanului
Prin apele durerilor din Rama
Prefăcute-n lacrimi
Valuri peste valuri
Pînă ce toate s-au strîns
Într-un singur pahar
"Tată, dacă este cu putinţă,
Îndepărtează-l,
E prea amar".

Prin foc ne-a trecut istoria noastră
Ca să cunoaştem focul rugului
Ce ne mistuie
Focul rugilor ce ne mistuiau
Pînă ce cunoscurăm adevăratul foc
Focul iubirii, focul jertfei
Strîns tot într-un singur strigăt
"Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac"
Luminînd de pe cruce spre mine
Spre oricine
Aceasta este istoria noastră
Filă cu filă o citim
O ştim pe dinafară
Ne-o şoptim în taină iară şi iară
O luăm de la capăt
Fără scapăt
Aceasta este istoria noastră
Drumul de jertfă
De-aici spre lumină
Fiecare suntem fărîmă din ea
Ca-n istoria lumilor de sus
Stea lîngă stea

poezie de Benone Burtescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imnul trezirii neamului românesc

Venit-a timpul de trezire.
În lunga noapte adânciţi
noi am uitat de nemurire.
Deschideţi ochii, vă treziţi!

Refren: Poporul Soarelui revine
la legea dată de străbuni.
Sânge de dac ne curge-n vine.
Suntem un neam de oameni buni.

Ne ierţi Zamolxe, zeu slăvit!
Duşi de restrişte te-am uitat!
Dar astăzi ştim c-ai revenit,
din foc şi piatră ne-ai creat.

Refren: Poporul Soarelui revine
la legea dată de străbuni.
Sânge de dac ne curge-n vine.
Suntem un neam de oameni buni.

Glia română ne e sacră
ne-a fost lăsată de strămoşi.
Trăim în vechea noastră vatră,
noi suntem oamenii frumoşi.

Refren: Poporul Soarelui revine
la legea dată de străbuni.
Sânge de dac ne curge-n vine.
Suntem un neam de oameni buni.

La zei şi zâne-om ridica
noi vetre, temple şi altare.
Zamolxe se va bucura!
Vom şti că sufletul nu moare!

Refren: Poporul Soarelui revine
la legea dată de străbuni.
Sânge de dac ne curge-n vine.
Suntem un neam de oameni buni.

Din rădăcina strămoşească
ivitu-s-au tulpine noi.
De-a pururea o să rodească
în inimi suflet de eroi.

Refren: Poporul Soarelui revine
la legea dată de străbuni.
Sânge de dac ne curge-n vine.
Suntem un neam de oameni buni.

Lumea va şti că suntem drepţi.
Că neamul nostru românesc
este poporul de-nţelepţi.
Noi suntem cei ce se iubesc!

Refren: Poporul Soarelui revine
la legea dată de străbuni.
Sânge de dac ne curge-n vine.
Suntem un neam de oameni buni.

La timpu-acesta de trezire
noi vom rămâne înfrăţiţi
Cu zei şi zâne-n nemurire!
Deschideţi ochii, vă treziţi!

cântec, versuri de Octavian Sărbătoare (18 octombrie 2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am fost eroi şi vom fi încă

Dacă peste ţara sfântă,
Norii-întunecă pământul,
Ne ridicăm ca o stâncă.
Ăsta ne e jurământul.

Am fost eroi şi vom fi încă.
Iar viţa noastră e română.
Suntem mai tari decât o stâncă.
Vântoasele nu ne dărâmă.

Ne mândrim cu naţia română.
Cu-acest popor de neclintit.
Vom apăra ţara străbună
Şi toate câte-am moştenit.

Vrem pace cu popoarele.
Le acordăm prietenie.
Dar apărăm hotarele
Când ne vorbesc cu duşmănie.

Chiar dacă murim în luptă
Pentru ţara noastră sfântă,
Suntem clădiţi din tare stâncă,
Am fost eroi şi suntem încă.

Am fost eroi, şi suntem încă
Ostaşi în armata română.
Noi de la viaţă-avem poruncă
Să apărăm glia străbună.

Să apărăm limba şi neamul,
Să ţinem mai sus tricolorul,
Să apărăm pâinea şi ramul,
Stăpân să fie doar poporul.

Ţarina-n care străbunii
Au semănat oase şi grâu,
E ţara-n care românii
Se-adapă din acelaşi râu.

Coaptă-n vatră românescă,
Aici pâinea e mai bună.
Setea să ne-o potolească
Dunărea noastră bătrână.

Dumnezeu ne-a dat grădina,
Noi trebuie s-o apărăm.
România e lumina
Ce cu credinţă o urmăm.

Am fost eroi şi vom fi încă.
Ne vom lupta să dăinuim.
Noi suntem rupţi din tare stâncă.
Noi niciodată nu pierim.

poezie de Dumitru Delcă (30 iulie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oftatul

din marea de cuvinte fără sens
şi fără pic respectuos de fantezie
o piatră pescuiesc de temelie
şi-o culc pe malu-i ca o pâclă - dens
apoi din vârf de munte coerent
şi conştient de vaga-i măreţie
mai smulg o piatră care cine ştie
cum a ajuns acolo sus, prin ce curent
am două pietre şi un mal cam turbulent
mai am nisipuri radiind a veşnicie
pe care valuri de materii cenuşie
şi fără urme, se preling strident
şi în sfârşit din piatră, mal, nisipul lent
materia mai mult ca cenuşie
şi-ncă ceva dispus să nu mai fie
scot un oftat adânc şi virulent...

poezie de Iurie Osoianu (28 iunie 2017)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De dragul ţării mele

De dragul ţării mele,
întotdeauna cânt.
De dragul ţării mele,
când este cazul, plâng.

Mi-e drag pământul ţării,
că-i leagănul meu sfânt.
Mi-e drag pământul ţării,
că-mi e aşezământ.

Din morminte de eroi
răzbat cuvinte care spun:
Fiţi şi voi la fel ca noi!
Păstraţi mândria de român!

Fie binecuvântată
ţara în care trăim!
Nu vom uita niciodată
neamul din care venim.

poezie de Dumitru Delcă (30 noiembrie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de neamul românesc

Plânge neamul românesc,
Plânge România mea,
Dar copacii-nmuguresc,
Chiar de viaţa noastră-i grea.
Ploi la fruntea ţării cad
Şi furtuni ne răscolesc,
Brazii cei mai falnici ard,
Dar mai mândrii alţii cresc.

Plânge România mea!
În istorii s-a pierdut...
Doar uniţi îşi reclădesc,
Libertatea pe pământ,
Cei ce-n ţară au rămas,
Cei ce cred în ţara lor...
Pân-n cel din urmă ceas,
Poartă-n suflet tricolor.

Plânge România mea,
Plânge neamul românesc!
Prunci de-acasă vor pleca,
Neamul nu-şi mai ocrotesc.
Pâinea nu mai are gust,
Doar străluce ca un vis,
Fericirea a apus,
Candelabrele s-au stins!

Dar copacii-nmuguresc –
Ploi de flori şi flori de vis,
Românie, te iubesc!
Culmi de glorii ai atins...
Îngenunchi la crucea ta,
Ţară scumpă, ţărişoară,
Soarta cât ar fi de grea,
Niciodat' nu te doboară.

Chiar de viaţa noastră-i grea
Tu înduri. Şi din sudoare,
Alte stele-or lumina,
Fala ta să o măsoare.
Peste munţi cununi de jad,
Peste câmpuri maci în floare,
Stele aurii ce ard,
Vis, iubire, alinare...

Ploi la fruntea ţării cad,
Ploi de stele, ploi de şoapte...
Dorm pe cerul de smarald,
Păsări cu aripi de noapte.
Se învârt în cercuri largi
Corbi înfometaţi de-avere...
Sună cornul printre fagi,
Doine româneşti de jele.

Şi furtuni ne răscolesc...
Trec prin tricolor istorii,
Brazi pe fruntea ţării cresc,
Lan de grâne ascund zorii...
Roşu-n lan un mac se-arată,
Râuri repezi, limpezi, reci,
Spală-ntinăciunea toată...
Tu române, plângi şi pleci...

Brazii cei mai falnici ard –
O făclie-n fapt de seară,
Flori de stele-n plete cad,
La bătrânii de la ţară.
Din cenuşă-au răsărit,
Rând pe rând, atâtea neamuri,
Stăpânire şi-au dorit,
Dar s-au risipit în valuri.

Dar mai mândrii alţii cresc...
Cei ce-n urmă se ridică,
Cei ce pace îşi doresc,
Nu au linişte, nici frică...
Ţara şi-o vor apăra –
Cărămidă strămoşească,
Pruncii îşi vor învăţa
România s-o iubească.

Dar mai mândrii alţii cresc...
Brazii cei mai falnici ard
Şi furtuni ne răscolesc,
Ploi la fruntea ţării cad...
Chiar de viaţa noastră-i grea,
Toţi copacii-nmuguresc...
Plânge România mea!
Plânge neamul românesc!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi

Ne-am născut din doi giganţi
Latinii, tracii din Carpaţi,
Aici, pe mândrul dulce plai,
Asemeni unui colţ de Rai.

Olah, valah, râmlean, român,
Suntem un neam daco-roman,
Căci Dacia e portaltoi,
Iar Roma mugurul altoi.

Spre răsărit de staje-au stat
Şi primele jertfe au dat
Brodnicii, Bolohovenii,
Sepeniţii, Berladenii.

Iar când puhoaie au venit,
Neam după neam necontenit,
În ajutor sărit-au iureş,
Românii din Maramureş.

Cu voievozii de-nceput,
Gelu, Glad, Menumorut,
Ion, Seneslau şi Litovoi,
Noi am avut primii eroi.

Pentru că-n 2000 de ani
N-am rămas puri daco-romani,
Ne-am amestecat cu germani,
Slavi, mongoli, turci, evrei, ţigani.

Acest pământ frumos, bogat,
N-a fost nicicând abandonat,
Stăpânul său adevărat,
A stat şi dârz l-a apărat.

A fost învins, dar nu răpus
Şi ocupat, dar nu supus,
Căci forţele şi-a adunat
Şi orice jug a scuturat.

Cum apa peste pietre trece,
Toţi ocupanţii vin să plece
Împovăraţi de bogăţii
Din ale ţării avuţii.

Aici, în Arcul Carpatin,
Suntem popor daco-latin,
Aici am fost, aici vom fi
Şi nimeni nu ne va clinti.

Istoria va mai cunoaşte
Timpuri ce nu vor mai renaşte,
Se vor mai abate noi furtuni,
Dar vom rămâne tot Români.

poezie de Gheorghe Ionescu din Viforniţa (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de primăvară

Vreau să-mi înflorească iar
Toată grădina sufletului meu
Să-ţi mai pot aduce-n dar
Flori de vis prin şemineu.

Mi-e dor s-ajung la mine-n sat
Să scriu de casa părintească,
De soare să nu fac rabat
Şă beau cu poftă o "Fetească".

Vom căuta pe luncă, iar,
Flori şi trifoi cu patru foi
Şi-n fiecare zi din calendar
Vom răsădim iubirile din noi.

Să văd cum zburdă pe răzor
Miei, când berze vin la cuibul mare,
Noi, încărcaţi cu fulgere de dor
Să plecăm prin codru la plimbare.

Ne curgă iubire prin destine
Cum cei cocori în nopţi cu lună
Iar eu, mereu îndrăgostit de tine
Să te privesc pe margini de lagună.

Când va-nflori toată grădina
Tot alizeu-n plete să-ţi rămână -
Vom savura mereu lumina
Apusului ce tandru se amână.

poezie de Eugen Coţa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmbătrânim tăcut

Şi-mbătrânim, îmbătrânim tăcut,
Sperând că o vom lua de la-nceput,
Cu fiecare ceas îmbătrânim
Şi ca un jar în zări ne risipim.

Îmbătrânim cu fiecare ceas
Pe care, să-l trăim, ne-a mai rămas.
Pe cerul nostru nu mai sunt cocori,
Doar noi zburăm cu gândul uneori.

Dar a fi prunc în suflet e un ţel –
Un punct lucind pe-al vieţii carusel.
Chiar dacă-n timpuri ne vom risipi
Pruncul din noi, etern va străluci.

Clepsidra – un hotar de veşnicii
În alte timpuri, iar ne va uni.
Vom fi copii?! Vom fi bătrâni mereu?!
Răspunsu-l ştie numai Dumnezeu.

Ni se deschide-n ceruri un alt drum
Şi-mbătrânim, îmbătrânim de-acum.
Cuminţi pornim spre alte veşnicii
Peste un an, o lună, poate-o zi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai presus de orice

Mai presus de orice,
de credinţă, de-avânt,
de-orice dar care biruie firea,
mai presus de minuni,
de puteri, de cununi,
mai presus de orice
e iubirea!
Prin credinţă răstorni
munţi înalţi şi cetăţi,
şi-ţi arunci peste veacuri privirea.
Dar în cele cereşti
eşti atât cât iubeşti.
Mai presus de orice
e iubirea!

Dumnezeu e măreţ.
Gem în cale-I furtuni,
se cutremură toată zidirea.
Dar în susurul blând
Îl auzi murmurând:
Mai presus de orice e iubirea!

Pregătiţi-vă stânci
pentru Templul Etern!
Orice piatră îşi are menirea.
Chiar pământu-i primit,
căci Isus l-a sfinţit,
căci a scris pe pământ
ce-i iubirea!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fulg de stele

A căzut un fulg de nea
Şi, din zborul lui tăcut,
L-am oprit în palma mea
Să-l admir şi să-l sărut.

Era gingaş, era mic,
Iar căldura palmei mele
L-a schimbat îndată-n "pic"
Şi în lacrimă din stele.

N-am putut să-l mai privesc
Căci mi s-a prelins pe mână
Şi din cer dumnezeiesc
Ar fi devenit ţărână.

Dar eu l-am oprit din zbor
Căci vroiam să-l pun în piept
Însă plânsul său uşor
M-a făcut să mai aştept.

Trebuia să-l las să cadă,
Poate e trimis din stele,
Ca un sol, ce vrea să vadă,
Dacă am bune sau rele.

Dar în neştiinţa-mi crasă
L-am ucis şi l-a durut:
Cred că se-ntorcea acasă
Cineva de mult pierdut.

poezie de Mihu Eugenia (2 decembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul ziarist

Acelui ziarist, lăsat, demult, la vatră,
La uşă, astăzi, nimeni nu-i mai sună
Şi-n curtea lui, cu flori de mătrăgună,
O, Domne, niciun câine nu-i mai latră...

Dar, uneori, pe drum, trece o şatră,
C-un urs care dansează pe jăratec,
El, ca şi ursul, a rămas ostatec,
Străin şi mut, în casa lui de piatră.

Priveşte-n ochii ursului, atent,
Şi retrăind cu ani în urmă, mulţi,
Când se dansa, pentru ceva "mărunţi"
În faţa hoţilor din Parlament...

Dansau şi pe jăratec, şi pe gheaţă,
Vai, nişte personaje indecente,
Pentru acele vremuri decadente,
Când ziariştii se plimbau pe... aţă!

El s-a ales cu jarul său din vatră,
Căci, n-a dat curs geambaşilor de ţară,
Hrănindu-se cu pâinea lui amară,
Cu demnitate-n casa lui de piatră,

Scriind cu foc, dar şi cu sânge-albastru,
Fără să-i pese, neam, de consecinţe,
De interesul său sau de tendinţe,
Şi iată-l, azi, trăieşte ca sihastru....

Simţind în sînge marele dezastru!

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câinele

eu m-aş uita o veşnicie la focul care arde-n vatră
o altă veşnicie cred că, la apa râului de munte
a treia veşnicie însă, m-aş vrea un curcubeu drept punte
s-o treci uşor venind spre altul, crezând că totuşi e din piatră

eu m-aş uita o veşnicie la stelele ce ard în ceruri
o altă veşnicie cred că, eu m-aş uita la bezna beznei
a treia veşnicie însă m-aş vrea mai jos de umbra gleznei
când tu vei trece înspre dânsul prin arşiţe şi triste geruri

eu m-aş uita o veşnicie la vetre stinse şi la ape
ce duc în cozi de lungi comete viaţă lumilor de piatră
a doua veşnicie însă mă vreau un câine care lătra
când tu te vei opri din drumuri şi eu te voi simţi aproape...

poezie de Iurie Osoianu (21 noiembrie 2018)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştim de ce

Nu şti de ce ne treci adesea
prin fier şi oţet şi fier,
dar ştim că tot ce nu ştim astăzi
vom şti odat-acolo-n cer.
Nu ştim de ce suntem adesea
prea slabi, prea reci şi prea săraci,
dar ştim că Tu vrei mai datornici
şi mai puternici să ne faci.

Nu ştim de ce ne dai adesea
dureri şi lacrimi şi amar,
dar ştim că-n toate de-orice dată
se-ascunde-un nou şi dulce har.

Nu ştim de ce ne ceri adesea
slujiri şi jertfe şi poveri,
dar ştim c-o binecuvîntare
ne dai prin tot ce Tu ne ceri.

Nu ştim de ce ne duci adesea
în loc de chin ori de noroi,
dar ştim că-n orice loc e-o slujbă
pe care Tu o ceri de la noi.

Nu ştim de ce ne-opreşti adesea
să nu ne ducem unde vrem,
dar ştim că drumul fără Tine
ajunge cel mai greu blestem.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Credinţa în noi, rămâne

La noi, în România
credinţa a învins.
În lupta cu stihia,
victorie am scris.

Ne este scris pe frunte
să fim învingători.
Am mai urcat un munte
spre cerul fără nori.

Avem imunitate,
nimic nu ne dărâmă.
De viaţă avem parte,
suntem tot împreună.

Oricât de grea e lupta
noi nu dăm înapoi.
Vom câştiga reduta,
vom deveni eroi.

Aşa e scris în carte.
Credinţa în noi rămâne.
Vom duce mai departe
tradiţii vechi, străbune.

poezie de Dumitru Delcă (16 mai 2020)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nori de sub cerul din marele joc

Spune-mi, femeie cu părul tăciune,
Ochi de-ntuneric şi buze de foc,
Cine, pe lume,-ar putea să-ţi îmbune
Inima smulsă din marele joc?

Cine-ar putea să-ţi rămână în gânduri
Şi să te-alunge din ploile reci?
Spune-mi ori, poate, îmi scrii două rânduri
Despre pierdutele tale poteci.

Cum de, sub pleoape, sunt norii de ploaie
Tulburi ca ceaţa pătrunsă de fum?
Unde-s privirile care înmoaie
Inimi de piatră în marele drum?

Vino şi spune-mi ce poate s-aline
Vremea din cerul pe care-l suporţi
Ca pe-un blestem ce apasă pe tine
Şi te împinge-n temutele porţi.

Poate-mpreună, cu ochii pe ceruri,
Îl vom învinge şi vom reuşi
Norii să-i facem pierduţi în eteruri
Şi, prin senin, să uităm a muri.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!