Podul de piatră
E o punte care se aruncă singură peste apă
îi place să zburde peste râu. Nu pot
trece pe ea, dacă se așează singură.
Nici unui rîu nu-i folosește. Valurile
o privesc cu suspiciune, nimeni n-a pus-o acolo.
Arinii o văd ca pe un obstacol în cale
și așteaptă mână de om
să-i cioplească într-un pod ca lumea.
Satul din care sunt nu vrea să mă știe,
nu-i arde de nimic în aceste vremuri.
Rămân acasă cu gândul că am destul
sat în mine și nu-mi mai trebuie altul.
Până se va face un pod de piatră,
podul ăsta îl visez de copil.
poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (28 mai 2010)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre sat
- poezii despre poduri
- poezii despre visare
- poezii despre râuri
- poezii despre obstacole
- poezii despre gânduri
- poezii despre copilărie
- poezii despre apă
- poezii despre acasă
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.