Bod de dor şi infinit

Undeva, sub stei de piatră
stă un mag albit de vreme
cugetând la crugul lumii
scris în blândele-i poeme.

În adâncuri toarce luna,
Gândul nopţile despică,
şi, spre cerul plin cu doruri,
fruntea-i albă şi-o ridică.

Stă în scorbura-i bătrână
ca un pustnic de la schit
şi învârte lin mătănii,
bob de dor şi infinit

Vin izvoarele să-i cânte
despre vechi şi noi iubiri,
rătăcite-n salba vremii
şi-n zidiri de mănăstiri.

Nu mai sunt
decât o umbră
aşteptând
cuvânt iubit
şi învârt
în piept mătănii,
bob de dor
şi infinit

poezie de Leonid Iacob din Ţărmuri paralele (2009)
Adăugat de Leonid Iacob
Votează! | Copiază!