Poem din Apuseni
caut poteca copilăriei mele
cât de repede o găseam printre brazi
azi doar un imens câmp de cioturi
arborii de ieri au primit chipuri ciudate
uneori mă așez și sculptez în ele chipuri de om
să se știe cine a mânuit securea
alteori plâng
din semințe adormite
rugându-mă să răsară pădurea la loc
Doamne, fii alături de mine
ajută-mă să nu mă rătăcesc
dumnezeu mă aude
lui dumnezeu i se face chiar milă
întelept privește în jur
și crește în mine arbori
m-a numit chiar pe mine paznic
apoi mulțumit mi-a trimis în dar păsări
neîntrecute in triluri
dar mie doamne, dar mie doamne
nu-mi dai glasul lor
zic eu omul, dorind din ce în ce mai mult
si dumnezeu râde, un râs fermecător de om mare
care le știe pe toate
ție fiule,
ți-am dat glas prin cuvânt
să fii și om, și pom și pasăre!
apoi gânditor îmi arată drumul spre casă
intră cu mine aplecându-se pe sub poarta de lemn
mama ne iese râzând înainte
îi sărut bucuros mâna
când ea mă mângâie pe creștet
dumnezeu plânge lânga mine ca și un copil.
poezie de Florica Iacob (iunie 2010)
Adăugat de Florica Iacob
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre râs
- poezii despre copaci
- poezii despre păsări
- poezii despre plâns
- poezii despre trecut
- poezii despre sărut
- poezii despre somn
- poezii despre sculptură
- poezii despre religie
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.