Plecaţi! Lăsaţi-ne ţara

Pădurea mi-a fost prima casă, sorţii
Copacii! - trecutul infinit în număr -
prin ei de multe ori, când văd pe cer un vultur
mă regăsesc, pipăind umeda ţărână-a vieţii
Acolo-mi cântă fructul, de sus întors
în jos sămânţă
Acolo! văd răsăritul nostru şi-apoi din el
o nouă existenţă
Acolo...
simt obida şi-n ochi tristeţea
simt trecutul sub umbre îngropat şi viaţa
Acolo încet-n gând înşir pe prispa nopţii
haiducul
găndul
tăcerea
iar noaptea
iarna, trecutul şi cuvântul

Cămpia! - mi-a deschis fereastra zării -
mi-a desluşit lumina şi cerul după ploi
Acolo am simţit depărtarea
râul
drumul
căderea vulturului
curcubeul în mii de culori

Marea mi-a vrăjit mintea, sufletul, gândul
Acolo am primit primul sărut
văntul mi-a mângâiat faţa
lumina ochilor tăi
Acolo! - albul tău l-am privit tresărind -
urma trupului tău din nisip, mi-a simţit apăsarea
zgomotul valului a desăvârşit tăcerea
scoica privirea, iar mintea şi ochii tăi spre cer aţintiţi
uimirea

Casa din câmpie mi-a fost fereală de ploi
de haite de fiare, de ger şi de vânt
Acolo copacul cioplit şi înfipt în pământ
mi-a fost blidul, cana
laviţa, nuielele din salcie puse la împletit
fereastra mi-a fost capul iubitei, privind spre răsărit
valea şi pârâul, trupul meu răsucit
mi-a fost...
cărarea săpată între noi şi ei
între apus şi nevoi
Acolo unde soarele bate-n porţi dimineţi
doar el ne îndemna
viaţă! bine te-am regăsit, ridicaţi-vă şi vă treziţi

Acolo-n pădure şi-n câmpie noi am fost
pruncul născut, bătrânul în toiag aplecat
râul în vale printre pietre călcat
femeia tânără între picioare goale strângând
fierbinţeala iubirii
găndurile naşterii
roşul din asfinţit
cuibul păsării din malul opus
cuib de ape cateodată dus
am fost plecarea, reîntorcerea, greşeala
acum vrem să nu mai fim în vânt
hoţilor, plecaţi şi lăsaţi-ne ţara

poezie de Viorel Muha (mai 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Votează! | Copiază!