Lauda cuceritorului

O! tu, care-ai mânat barbare gloate
Ca să sfărâmi împărăţii bătrâne
Şi-ai câştigat izbânzi nenumărate;

Tu, ce-n trufia inimii păgâne
Ai pângărit râzând altare sfinte
Şi-ai ars cetăţi, ai fost măreţ, stăpâne,

Când jefuind regeştile morminte
Zdrobitei hârci îi ai răpit cununa,
Şi oaselor bogatele veşminte;

O! negre Domn, care-ai stârnit furtuna
De năvăliri, de-ai zguduit pământul,
Dacă-al tău nume îl săpase runa

Cea tainică pentr-a-ţi slăvi avântul,
L-a şters neîmpăcată-apoi uitarea,
Precum ţi-a spulberat cenuşa vântul.

Povestea ta pierdută e-n vâltoarea,
De ani supuşi ce vremea-a spulberat,
Dar umbra ta le mohorăşte zarea,

Că-nalt răsari, cumplit, neîndurat,
Cuprins de flăcări pe căzânde turle,
Cu pieptul gol luptând însângerat,

Beat de măcel. Asurzitoare surle
Cu spijele se întreceau turbate,
Şi-ades făceai îngrozitor să urle

De buciumări pădurile carpate,
Vânând călare zimbrul şi vierul
Şi săgetând jivine-înspăimântate.

În sumbri nori ce trec încomând cerul
În zori, goniţi de aspra vijelie,
Le mai zăresc cum fug mugind de fierul

Ucigător. Zburau cu veselie
Deasupra-ţi corbii, şi de-atâta sânge
Răsar şi astăzi roşii flori din glie.

Dar, îndelung nu ţi-a fost dat a-nfrânge
Pe-aceea ce pândise rânjitoare,
La sânu-i rece să te poată strânge,

Şi ai pierit, trădat într-o strâmtoare.
Amar te-a plâns, pletoasa seminţie
Ea, ce pe-o culme-într-un apus de soare,

Urlând, te-a ars cu-ntreaga-ţi avuţie,
Cu-ai tăi sirepi, cu roabele iubite,
Ce desfătau posaca ta beţie.

*

Sunt seri, spre toamnă,-adânci şi strălucite
Ce, luminându-mi negura-amintirii,
Trezesc în mine suflete-adormite

De mult, încât cad pradă amăgirii
Când cerul pârguit la zări cuprinde
Purpura toată, şi toţi trandafirii,

Şi-n sânge scaldă para ce-l aprinde
De vii văpăi – privind atunci amurgul,
Un dor păgân sălbatic mă încinde, -

Şi văd, stăpâne, cum îţi arde rugul.

poezie clasică de Mateiu Caragiale
Adăugat de Sagittarius
Votează! | Copiază!