Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Versuri de dimineață

Poate e numai vântul,
Poate sunt numai apele,
Vânatul vânt printre munți,
Apele grele vuind
Pe prunduri, sub stele.
Sora mea, dormi,
Nu mai umbla prin odăi,
Nu mai atinge perdeaua
Făcând-o să tremure,
Nu-mi ameți și mai mult
Amintirile.

Sora mea doarme. Aud
Răsuflarea ușoara. Și totuși
Umblă cineva prin odăi,
Nevăzut îmi șoptește întruna
Șoapte ce nu le-nțeleg,
Atinge perdeaua subțire
Făcând-o să tremure
Și-mi amețește mai mult
Amintirile.
Iat-o, pătrunde prin zid,
Iat-o, cu zâmbetul fraged
Ce fetele numai, nu morții
Îl știu.

— Prietenă, bine-ai venit!
Lasă-mă-așa să te chem.
Eu am crescut. Mi se pare
Că suntem de-o vârstă acum.
Ce dor mi-i de palmele calde
Cu care-mi spălai chicotind
Obrazul mânjit cu cireșe.
Ce dor mi-i de cântecul tău
Înălțat între turme și brazi,
Pe care tăcând l-ascultam
Cu ochii țintiți către zare!
Cânți? Poți cânta? Iarăși cânți...

Credeam că din pieptul vârât
Între o pușcă nemțeasc㠗 și-o mamă,
Credeam că din sânul mușcat
De arsura cartușului,
Credeam că din buzele strânse,
Subțiri, peste dinții cruntați,
Cântecul nu se mai poate
Să lunece-n valuri vrăjite.

Totuși, din nou te aud
Cântând despre flori scuturate,
Cântând despre flori răsărite.
Despre dragostea neliniștită
Ce atunci mă făcea să-ncrețesc
Nasul meu cârn, de mirare.
Mă mângaie iar ca atunci
Când zeama cireșei pe față
Cu palma ta caldă-mi ștergeai.
Mă mustră c-adesea îmi pierd
Clipele cele mai bune
În sterpe taifasuri cu gânduri
Ce n-au cautare în lume.
Rămâi și mai cântă... rămâi...

Poate e numai vântul,
Poate sunt numai apele,
Vânatul vânt printre munți,
Apele grave vuind
Pe prunduri, sub stele...

Dar ce zuruit înfundat,
Ce vuiet sporește sub ceruri?
Zboară pereții în lături,
Afară lumina e galbenă,
Ma aflu pe câmpul deschis,
Pe câmpul deschis și-ngrozit.

Iată, un foc luminos
De sfere încinse pe boltă;
Iată, lăsându-se greu,
Nouri rotunzi dau năvală;
Iată, pădurile fumegă,
Flăcări tresar pe păduri;
Iată, orașele-n jur
Incandescente scot scrâșnete;
Râuri ca șerpii se zbat,
Și-n aburi la cer se ridică!

Iată, picioare desculțe
Însângerate-n ciulini,
Iată-le — aleargă, aleargă!
Oameni buni, încotro?

Degetul meu îmi atinge
Inima — sânge țâșnește,
Oamenii, mii, își ating
Inima — sânge țâșnește,
Sânge din trupuri se-adună
Din glii, din păduri și din râuri,
Sânge țâșnește din inimi,
Să stingă imensul incendiu.

Sfere de foc se încheagă,
Se rup și se surpă-nvălite
În forța cea mare, în sângele
Celor ce vor să trăiască.
Zările dure se-nchid —
Iată,-s pereți de odaie,
Iată, la geam, spălăciți,
Zorii deșteaptă cocoșii.
Doamne, ce noapte s-a scurs!
Cât de frumoasă e ziua
Și viața lucidă de zi!

Prieteni, vă scriu o scrisoare,
Cred c-am avut un vis rău,
Se făcea c-a venit, străvezie,
O fată ce nu se mai află,
Se făcea că am stins un incendiu,
Noi cei ce aici ne iubim.

Prieteni, sunt vise haotice
Care se-ncheagă atunci
Când ziua gândirea colindă
Spre mari bucurii și primejdii
Și când dureroase aduceri aminte
Ne tulbură.

Dar dacă va fi un război
Și noi nu vom face destul
Să nu fie,
Și dacă cu toții sperăm:
— Vom trăi mai departe —
Ce nopți vom avea noi apoi,
Ce vorbe-am putea să mai spunem
Umbrelor scumpe și îngrozitoare
Și multe, mai multe atunci?

Trăim bucurii și mâhniri,
Nopți zbuciumate ori calme,
Zile voioase ori triste
(Albe și negre cocoare),
Fluviul vieții se scurge
Încet, încărcat și deplin.

Dar vinele noastre palpită
De-o sevă pe care nicicând
Strămoșii în ei n-au simțit-o.
Noi, primii în lume zidim
Prima Comună a lumii.

Atunci vom trăi bucurii
Înalte și neotrăvite
De-averi, ori de prejudecăți —
Bucuriile muncii.

Intimele noastre dureri,
La fel de vibrante-atunci, fi-vor
Dătătoare de viață, de patos,
Și nu de căderi.

Căci nu din durere și farmec
Încheagă natura viața?

Și peste acestea, atunci,
Un gând va pluti ca o flacără.
Dragostea nestânjenită
Între tot ce e om.

E mult prea frumos viitorul
Ca noi să lăsăm să se pună
Văpăile unui dezastru
Între noi și-ntre el.
Nu vom lăsa visele sfinte
Să se topească în pară,
Nu vom lăsa din morminte
Morții scumpi să țâșnească afară!
Chiar dacă-n suflet avem
Încă păcate destule,
Chiar de ne mușcă dureri
Încă, cu guri nesătule,
Pentru ce-i viu în noi toți,
Pentru ucișii, ucisele,
Oameni, păziți de orori
Viața și visele!

poezie celebră de (1956)
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 26 octombrie 2016.
Distribuie

 

Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.


Comentariu

Numele (obligatoriu)

Adresa de e-mail (nu e publicată, este important să fie scrisă corect)

Dacă ai cont în Forum, este valabil și pentru comentarii sau alte facilități. Autentificare »

Comentariul trebuie să aibă un ton civilizat și să se refere la subiectul citatului, altfel va fi șters. Pentru mai multe informații despre criteriile pe care trebuie să le respecte comentariile, citiți Regulamentul.

Pentru a discuta despre alte lucruri decât cele care respectă tematica acestei pagini, se poate deschide un subiect în Forum.


Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info
Cineva are nevoie de răspunsul tău: Câți dinți are un melc? Fii primul care răspunde!
Direcționează
3,5%
către Asociația Culturală Citatepedia!

Citește detalii »

Discuții similare în Forum

Mai multe în Forum »

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!