Nelinişti vechi

Pentru amanţi,
ploaia e boala ce li se lasă pe piept;
o camaşă de cărbuni ce-i îmbracă
în obscenitatea cerului searbăd şi plat
a cărui muzică se aude doar în balţile
risipite printre tălpi, maşini, lacrimi şi trepte.
Pe ei îi amorţeşte sub felinare înguste,
cu obrajii reci împreunaţi, unul într-altul.
Paradele lor androgine se întind peste străzi
cu dansuri inocente de buze plouate,
adăpostite de streşinile caselor în care nu mai face nimeni dragoste.

Pentru ploaie,
boemii sunt vulturii ce i se hrănesc cu leşul
picurând, ce nu se răceşte niciodată
încălzit de pelerine groase sau umeri goi şi ascuţiţi.
Picioarele lor încurcate aleargă mereu la întâmplare
înghit lacomi apa îngerească, îşi uită umbrelele
în cafenele îngrăşate de fum şi polemici
băieţi speriaţi şi fete romantice o privesc pe fereastră
îi numară stropii, îi scriu poezii,
iar ploaia, scârbită de omagiile lor milenare,
aruncă fulgere obscene peste casele în care toată lumea face dragoste.

Pentru boemi,
oraşul e un cimitir al iubirilor neîmpărtăşite
cu stafii triste aşezate pe băncile din parcuri de cartier
sau ascunse sub fustele pline de buline ale femeilor
mereu alarmate de vreo grijă absurdă.
Războiul cuvintelor are de fiecare dată răniţi:
reputaţii distruse, orgolii călcate, vorbe sufocate
întinse pe frontul urban, plin de plumbul regretelor.
Pe trotuar, un el şi-o ea mimează indiferenţa.
Rănile li se deschid în aşteptarea extazului
oraşul îi înghite, netulburat
şi îi invită în casele lui în care încă nu s-a făcut dragoste.

Pentru oraş,
noaptea e o femeie uşoară, ce se lasă pe spate
întinsă, desfăcută peste cladiri ascuţite şi chipuri flămânde.
Farmecele ei parfumate cu grădini ude şi florărese tinere
se întorc de fiecare dată să ardă în locul soarelui apus.
Fiecare trecător întârziat îşi poartă speriat umbra ca pe o poveste
despre alte nopţi ce încă n-au venit, dar le aşteaptă...
să i le-aducă vântul, vampirul ce îl zgârie până la sânge,
nervos că ziua nouă se naşte din pântecele căscat şi galben al lunii.
Şi alte vise, ca nişte ceţuri albastre ale nopţii, se ridică
din somnul caselor în care nu s-a făcut niciodată dragoste.

poezie de Diana Dancu (13 septembrie 2009)
Adăugat de Diana Dancu
Votează! | Copiază!