Lenore

Din somn Lenore-n zori de zi
Tresare tulburată:
— O, Wilhelm, m-ai uitat? Eşti mort?
Veni-vei tu odată?
Iubitul ei lupta sub steag
În văile boeme
Şi nu-i scrisese nici un şir
De-atât amar de vreme.

Ţarina şi viteazul crai,
Sătui de jaf şi pară,
Au pus războiului sfârşit
Şi pace încheiară.
Şi cling! şi clang! oşti după oşti,
Cu flori împodobite,
În zvon de tobe se-ntorceau
La vetrele iubite.

Era un glas şi-un forfot viu
Din plaiuri până-n vale
Bătrâni şi tineri, cu alai,
Le alergau în cale,
Şi bucuria strălucea
În ochii tuturora;
Pe Wilhelm însă în zadar
Îl căuta Lenora...

Ea alerga în sus şi-n jos
Prin gloata de oştire
Nici unul, vai! din câţi veneau
N-aveau de Wilhelm ştire,
Iar când, pe rând, trecură toţi,
Durerea o înfrânse
Ţipând se tăvăli pe jos,
Şi plânse, plânse, plânse...

Bătrâna o găseşte-n drum,
O scutură, o cheamă
— Ah! mamă, Wilhelm este mort!
E mort de bună seamă!
Să piară lumea! piară tot!
Ar fi cu mult mai bine.
Nedrept şi crud e Dumnezeu,
Amar, amar de mine!

— Copilă, vino-ţi în simţiri!
Fă-ţi cruce şi te roagă;
Ce face bunul Dumnezeu
E drept şi bine, dragă!
— Ah, mamă, Dumnezeu e-n cer,
Şi cerul e departe...
Ce bine, vai, mi-a dat în schimb
Pe rugile-mi deşarte?

— Copila mea, odorul meu!
Ascultă, fii cuminte!
Nu supăra pe Dumnezeu
Cu astfel de cuvinte!
— Ah, mamă, mamă, e-n zadar,
Şi toate sunt pierdute!
Nici Dumnezeu, nici iadul chiar
Nu poate să-mi ajute!

— Dar, fată, dacă te-a uitat
Necredinciosul mire,
Şi poate el cu alta azi
Trăieşte-n fericire?
La dânsul nu te mai gândi,
Şi-l vei uita cu anii,
Când el răsplata-şi va găsi
În ghearele Satanei!

— Ah, mamă, ceea ce-am pierdut
Pierdut rămâne, mamă!
La ce, la ce m-am mai născut?
O, moarte, vino, ia-mă!
Mâini! În zadar vă frământaţi;
Ochi! în zadar mai plângeţi.
Ah, viaţa mea! Lumina mea!
Apuneţi şi vă strângeţi!

— O, Doamne, nu te îndura
De vorbele-i nebune!
În deznădejdea-i fără frâu
Nu ştie, vai, ce spune!
Ascultă, fată, sfatul meu!
Te du la mânăstire
Mireasa fără de noroc
În cer găseşte mire!

— Ah, mamă, ce mi-e cer şi rai!
Ah, mamă, ce mi-e raiul?
Cu el, cu el e raiu-ntreg
Şi fără Wilhelm, iadul!
Nici nu mai vreau să cred nimic,
Nimic din câte-mi spuneţi!
Ah, viaţa mea! Lumina mea!
Strângeţi-vă şi-apuneţi!...

Aşa se zbuciumă mereu
Şi ţipă, şi blesteamă,
Răbdarea Domnului cercând
Cu vorbe fără teamă.
Şi până-n ceas târziu de-amurg
Plâng negrii ochi întruna,
Când stelele pe cer lucesc
Şi-ncet s-arată luna...

Auzi... deodată, trap-trap-trap,
Copite bat afară,
Un călăreţ s-opreşte-n drum
Şi urcă-ncet pe scară...
Lin sună micul clopoţel —
Cling-cling-cling, fără veste...
Şi de la uşă, lin de tot,
Vin şoaptele aceste

— Veghează încă, draga mea?
Lumina nu e stinsă?
Ce face porumbiţa mea?
E veselă sau plânsă?
— Ah, Wilhelm, tu!... Aşa târziu?...
Vai, ce dureri cumplite!
De plâns mi-e sufletul pustiu...
De-unde vii, iubite?

— Noi noaptea doar plecăm la drum,
Când zările-s senine.
Şi tocmai din Boemia vin,
Ca să te iau cu mine!
— Ah, Wilhelm, intră-n casă-ntâi,
Vreau să-ţi aud cuvântul.
Vreau să te strâng la sânul meu...
Cum geme-afară vântul!

— Hei, geamă vântul, cât o vrea,
Iubita mea, nu-mi pasă!
Fugarul sforăie grăbit,
Nu-i chip de stat în casă!
Încinge-te de drum curând
Te-oi duce-n goană cruntă
Şi jur că noaptea asta chiar
Dormim în pat de nuntă!

— Ah, dar porni-vom chiar de-acum?
Afară-i noapte rece.
Ascultă!... clopotul din turn
Vesteşte unsprezece!
— E luna sus... Noi şi cei morţi
Ne ducem iute foarte!
Ca vântul ori ca gândul vrei
Fugarul să ne poarte?...

— Dar unde-i locul cel faimos
Şi patul nunţii cum e?
— Departe... strâmt, întunecos
Şi neştiut de lume!...
— Vom încăpea noi? — Negreşit!
Fii gata dar în grabă;
Deschis e balul; după noi
Nuntaşii toţi întreabă.

Copila se găti; pe roib
S-avântă cu grăbire,
Cu braţu-i gingaş încingând
Pe multdoritul mire.
Şi hop, hop, hop, fugind cu ei
Fugarul saltă sprinten,
Copitele ţâşnesc scântei,
Şi ies văpăi din pinten.

La dreapta şi la stânga lor,
Pe drumul nins de lună,
Cum zboară dealuri, văi, câmpii!
Greu podurile sună!
— Urra!... E luna sus... Urra!
Ce repede merg morţii!
Te temi, iubita mea, de morţi?
— Ah, nu... dar lasă morţii!

Hei, unde merge-acel norod
Şi corbii, ce s-adună?
Ce-nseamnă ciocli, popi, prohod
Şi clopotul ce sună?
Cântări şi bocete-n convoi
S-aseamăn laolaltă
Cu jalnicul orăcăit
Al boului de baltă.

— Pe mort lăsaţi-mi-l în drum
Neîngropat să steie,
Veniţi la cununia mea
Cu tânăra femeie!
Aici, ţârcovnic şi gropar
Cu cioclii dimpreună!
Tu, dascăl, mormăie un psalm,
Tu, popă, ne cunună!

Dispare carul mortuar...
Cântările-amuţiră
Pe urma roibului fugar
Convoiul lung se-nşiră.
Şi hop, hop, hop, zburând cu ei,
Fugarul saltă sprinten,
Copitele ţâşnesc scântei
Şi ies văpăi din pinten.

La dreapta şi la stânga lor
Câmpii, oraşe, sate,
Şi ţări şi munţi dispar în zbor,
De goană fulgerate.
— Urra!... E luna sus!... Urra!
Ce repede merg morţii?
Iubita mea, te temi de morţi?
— Ah, lasă-n pace morţii!

— Te uită! sus pe eşafod
Stafii şi draci s-adună,
Şi cântă, şi se învârtesc
În razele de lună!
Aici, strigoi! aici, scripcari!
Veniţi să-ntindem hora
Eu noaptea asta mă cunun
Cu mândra mea Lenora!

Şi toţi strigoii — fâş, fâş, fâş —
Aleargă pe-apucate,
Zburând pe sus ca-ntr-un vârtej
Un roi de foi uscate.
Şi hop, hop, hop, fugind cu ei
Fugarul saltă sprinten,
Copitele ţâşnesc scântei
Şi ies văpăi din pinten.

Cum zboară toate-n depărtări!
Apar, dispar întruna!
Oraşe, sate, ţări şi mări,
Şi stelele, şi luna!
— Urra!... E luna sus... Urra!...
Ce repede merg morţii!
Te temi, iubita mea, de morţi?
— Vai... las' să doarmă morţii!...

— Roib! roib! cocoşii cântă-n sat...
Miroase-a dimineaţă...
Roib! roib! zăresc la răsărit
O geană de roşaţă...
Mireasa mea, cred c-am ajuns!
Suntem în dreptul porţii,
Şi patul nunţii ni-e gătit...
Ce repede merg morţii!

Convoi, şi roib, şi cavaler
Străfulgeră în treacăt;
Lovit cu o vergea de fier,
Se frânge vechiul lacăt;
Aripile bătrânei porţi
S-aruncă la o parte,
Şi printre cruci, în cimitir
Ei zboară mai departe...

Hu!... cavalerul s-a oprit!
Minune blestemată!
Mantaua-i se destramă-n vânt,
Bucată cu bucată;
O hârcă goală-n loc de cap
Rânjeşte fioroasă,
Şi trupul, în schelet schimbat,
Pe umăr poartă coasă...

Tresare roibul viforos,
Nechează cu putere,
Pe nări şi gură varsă foc,
Şi sforăie, şi... piere!
Pământ şi ceruri gem amar
În ceas de grea mânie...
Lenora se frământă greu,
Cuprinsă de-agonie.

Acum se strâng în cimitir
Stafiile la lună
Şi-o horă deşucheată-ntind
Şi cântă împreună
— Răbdare! Chinul pământesc
Se mântuie cu somnul;
De bietul suflet rătăcit
Îndure-mi-se Domnul!

poezie celebră de Gottfried August Burger, traducere de Şt.O. Iosif
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!