Grădina cu priveghetori (II)

Îşi înseamnă amurgul hotarul,
Se coboară-nserarea pe văi.
Şi se miră de mine măgarul:
"Ce-i cu tine, stăpânule, ce-i?"

Ori mi-i fruntea de soare încinsă,
Ori cu gânduri s-au prins să mă ia-
Tot mai des mi se-arată în vise
O viaţă străină - a mea?

Ce s-aştept eu, sărac din născare,
În cocioaba cu şubrezi uşori,
Îngânând ne-nţeleasa cântare
Din grădina cu privighetori?

Nu, blesteme n-ajung niciodată
În lăcaşul cu gard ferecat,
Prin zăbrelele nopţii se-arată
În amurguri vestmânt minunat.

Când în fiece seară, cu teamă
Pe la poartă mă-ndrept cătinel,
Mă îndeamnă cântarea, mă cheamă,
Mă îmbie vestmântul acel.

Şi atunci în străina cântare
Prind ceva cunoscut să-ntâlnesc
Şi încep să-mi iubesc frământarea,
Şi grădina cu taine-o-ndrăgesc.

poezie clasică de Aleksandr Blok, traducere de Aureliu Busuioc
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!