Timpul trece, cuvintele rămân
Cuvântul e ca o oglindă a minții ce îl zămislește,
Ți-arată inima și gândul, cu forma lui te definește.
Când omul, ce-a deprins în timp condeiul să îl mânuiască,
E foarte trist când truda lui se-ndreaptă-n semeni să lovească.
Adună-n bietele cuvinte noroi și veninoasă ură,
Cuvântul îl transformă-n bici și-n instrumente de tortură.
Cu mult mai înțelept ar fi și onorabil pentru sine
Cuvântul să-l transforme-n cânt, s-adune-n el acorduri fine.
S-ajungă-n inimi, să încânte cu-a lui frumoasă armonie,
Să treacă dincolo de stele, să se preschimbe-n poezie,
Ce-aduce pe pământ lumină, esență, spirit, mângâiere,
Nu bici sau spadă-nsângerată ce seamănă în jur durere.
poezie de Mariana Dobrin din Jurnal cu aromă de pamflet
Adăugat de Mariana Dobrin
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre cuvinte
- poezii despre timp
- poezii despre inimă
- poezii despre înțelepciune
- poezii despre tristețe
- poezii despre stele
- poezii despre promisiuni
- poezii despre poezie
- poezii despre lumină
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.