Filosofia copilei

Glasul plăcerei dulce iubit
Cheamă gândirea pe a mea frunte,
Ce zboară tainic ca şi o luntre
În oceanu-i nemărginit.

Stelele toate angeli îi par,
Angeli cu aripi strălucitoare,
A căror inimi tremurătoare
Candele d-aur nouă mi-apar.

Falnică-i pare legea Creării,
Lumi ce de focuri în lumi înot,
Candeli aprinse lui Zebaot,
Ce ard topirei şi renvierei.

Dar mai putemic, mai nalt, mai dulce
Îi pare legea de a iubi,
Fără ea nu e de a trăi,
Fără ea omul ca stins se duce.

De-accea nu voi ca eu să fiu:
Pală idce-a Dumnezeirei,
Şotă copilă a nesimţirei,
Foc mort ce pare a arde viu.

Ci voi să-mi caut pe-ntinsa lume
O frunte albă să o desmierd
Şi-n ea gândirea mea să o pierd,
Cum pierde-un eco pribeagul nume.
Să-ncunun capul unui iubit
Cu vise d-aur în rai ţesute,
Până ce ginii necunoscute
Mi-ar rumpe lanţul d-a fi trăit.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1867)
Adăugat de Ion Untaru
Votează! | Copiază!