Delir

Mai ieri priveam din stradă,
Perdea, parcă puţin cam multă,
Pe-aici aşa-i, ca să se vadă,
E înstărire, vezi... şi-ascultă.

Geam aburit pe jumătate, înspre apus de casă,
Acolo unde-i prispa, şi-o linişte deplină,
Azi suntem invitaţi mai toţi la masă,
Din toate părţile-o să vină.

În casă totul e curat,
Şi înfăţările-s curate,
Şi totu-i alb imaculat,
Iar pernele, obraznice şi ţuguiate.

Voi v-aţi retras, furaţi de val,
În taină şi pe rând,
V-aţi adunat cu toţii-n deal,
Noi... am rămas plângând.

Cu-un ochi la poartă, ca pe jar,
Atât de des ne-aţi aşteptat,
Şi-am tot venit, dar în zadar,
Acu' v-am căutat.

Şi plânge-un câine-n măcăit de raţe,
Şi retrăind un veac, o clipă am oprit în stradă,
De eşti acum cu mine, să mă strângi tare în braţe,
Să plângem amândoi, a gândurilor pradă.

Trişti şi cuminţi,
Cu sufletul întors pe dos,
Căci nu mai sunt părinţi,
Plecăm cu capu-n jos.

Şi raiul de salcâmi e-n floare,
Pe stradă curg ape şiroaie,
Ciripit de păsări, firav ce mă doare,
E dimineaţă după ploaie.

Dar zgomotul de vară-i amintire,
Sunt trist că de-acu aşa-i în mine,
Nu mai e nimeni să ne dea de ştire,
Că-i totuşi primăvară, şi-i frumos, în fine.

Nu pot să cred că cei ce altădată,
Ne-au aşteptat cu dor şi ne-au plăcut,
Şi ne-au iubit, ca dintr-o dată...
N-am să pricep că totul e... trecut...

poezie de Eugen Bodor
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!