Strada

Învăţ să zâmbesc
sub cupola acestui imens circ albastru,
zâmbesc în la minor,
emotiv,
trupu-mi vibrează,
corzi ciupite de gâtul viorii
zdrăngăne materia timpului.

Explorez lumea
bucată cu bucată,
fibră cu fibră,
desprind carnea de pe oasele albe
peste caldarâmuri,
îmbrac umbra
spartă în cioburi
în rotundul şotronului
desenat pe asfalt
cu linii albe până aproape de asfinţit.

Simt în nări izul tău
ca pe un gaz nobil
emanat parcă dintr-un tablou mendeleevian
care-mi descreţeşte fruntea
de striaţiile reci şi umede ale nopţilor mele.

Dimineaţa îmi iau gândurile în mâni,
scutur tălpile de resturile drumurilor,
şi pornesc pe o stradă neinscripţionată pe hartă,
fără sens giratoriu,
fără semafoare,
fără restricţii de viteză,
alerg printre maşini
clansonat de soferi grăbiţi,
traversez o eclipsă totală de iluzii
pe cealaltă parte a carosabilului,
unde tu aşteapţi nerăbdătoare
să ne scuipam inimile printre piepturi.

Pe o grindă
scrijelesc numele meu şi-al tău,
faţă în faţă,
cuvintele se
dispersează-n
aburul cald al unei ceşti de cafea,
devenind o oglindă
în care ne privim
indiscreţi
dimineţile nenăscute...

poezie de Iulian Lorincz
Adăugat de Iulian Lorincz
Votează! | Copiază!