Plopul

Plopul, ca şi greierele,
toată vara se încrede
în podoaba lui cea verde.
Însă toamna,
când ploaia alungă suflarea în case,
plopul, acum numai piele şi oase,
se strânge în braţe, făcut covrig,
tremurând pe marginea şoselei de frig,
şi visează la focul din sobe
trosnind a cobe
şi descântând pe limbile lui
cetina bradului – prinţul vestit
ce-aşteaptă Crăciunul să fie gătit.

Ce n-ar da bătrânul plop
să aibă şi el un glob,
unul singur – felinar,
sau steluţă de beteală,
să şi-o tragă pe ureche,
un fular de poleială,
bine-ar fi şi o pereche
de mănuşi din hârtie creponată,
să nu prindă promoroacă...

Vezi, toată vara te-ai fălit,
nici un pic nu te-ai gândit
c-o să vină toamna iară
şi-o să fii nepregătit;
nu te-ai vrut îngălbenit,
frunza ţi-ai tot lepădat-o.
Ce folos să juri mereu
că la anul nu mai faci?

Îţi spun eu,
eşti prea cochet
şi la vară, când e cald şi bine afară,
cum ţi s-o păta podoaba
ruginind la poale toamna,
ai să-ţi scuturi iar coroana
şi-ai să te trezeşti din vis
ca şi acum, fără frunziş!

poezie de Silvia Velea
Adăugat de Silvia Velea
Votează! | Copiază!