Coşbuc păşea încet, gînditor, în liniştea acelei dimineţi de vară. La o vreme aude vorbă-n urma lui - un glas mînios de femeie necăjită, care-şi mustra bărbatul, răsuna ca o toacă. Poetul, tinchind din mers, privi-ndărăt: un om ş-o femeie, mărunţei şi slabi amîndoi, veneau agale, cu ochii în pămînt. Gura ei, meliţa, vorbea repede şi cu răutate. Spunea de juncanii vînduţi astă-iarnă, de birul neplătit, de datorii (...), de bordeiul în care ploua, de fata pe care nu pot s-o mărite - de multe, de multe.

El tăcea. Rar, cînd se mai oprea femeia ca să-şi ia suflet, s-auzea şi vorba lui scurtă, gravă, pururea aceeaşi:
-N-avem pămînt!

Alexandru Vlahuţă în Noi vrem pământ
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!