Izbânda

Stau copiii şi se uită cum se sfârtecă maturii
pentr-o halcă de "izbândă" din pomostul strâmt al urii.
Şi izbânda, ponosită, o aduc apoi acasă
pentru-a-şi creşte puradeii-n "educaţie aleasă".

În bordeiul dintre dealuri, o fărâmă de iubire,
dintr-un suflet de copil, se ascunde în Psaltire
şi pătrunde înţelesuri ignorate de "izbândă",
care-i ţin vie speranţa-n inimioara lui flămândă.

E-obosită şi-nsetată, răbdătoare şi cuminte,
degerată pe la margini, că n-are cin' s-o alinte.
Iliuţ aprinde focul şi deretică prin casă,
caută în dulăpior, să pună ceva pe masă.

Mai e un coltuc de pâine... face-un ceai de sunătoare,
dejunează cu bunica, privind prin geam la ninsoare...
Nu şi-a cunoscut părinţii... bunicuţa e bătrână
şi acum, fiind bolnavă, zace-n pat, de-o săptămână...

Iliuţă iese-n drum, la copiii din vecini,
care, de-atâtea "izbânzi", parcă au prins rădăcini.
Le zâmbeşte şi-i întreabă dacă nu vor să se joace.
Îl privesc pieziş, şi, 'n treacăt, îi răspund: "Lasă-ne-n pace,
că miroşi a sărăcie şi a "loser" fără rost!..."
Băieţelul se-ntristează şi se simte şi mai prost.

"-Nu-i lua-n seamă!", zice-o voce, ca venită de niciunde...
şi, cu-atingeri de mătase, drept în inimă-i pătrunde.
"-Sunt cei ce-au dobândit lumea, însă sufletu-au pierdut!
Al tău e strălucitor şi curat, ca la-nceput!
Inimioara ta micuţă, chiar dacă este flămândă,
este plină de Lumină! Asta e Marea Izbândă!"

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!