Să nu-mi pleci, Poezie!
Vii, mai ales, când norii îmi vârtejesc prin viață
Cu versurile prinse în acele de gheață.
Cuvintele-s orfane de muză și-n tăcere
Mă caută prin gânduri și răscolesc viscere...
Și dacă toată-n iceberg nu văd lumina lunii,
Tu îmi răsari sub gene și îmi nuntești păunii.
Pătrunzi printre ruine, desființând hotare
De dincolo de lume, de dincolo de soare...
Nu știu prin ce minune înnobilezi cuvântul,
Epustuflant te-ncumeți să te întreci cu vântul
Și îmblânzești furtuna și fiarele pădurii,
Metafore-ngenunche atacurile urii...
Ai armele cu tine și nu sunt la vedere,
Silabele valsează-n alint și în durere,
Vocalele vibrează în acolade-albastre,
Consoane stau de pază-n oceanele sihastre...
Mă porți prin universuri, de mine, neștiute,
Unde m-așteaptă stele, magii, să-mi împrumute
Și din decorul static al stazelor letale
Tu mă învii spasmodic în clipe ireale...
Și-mi cresc pe umeri aripi și zboru-i la-ndemână
Cu iambii și troheii alerg acum de mână
Și timpul se oprește în loc... doar eu cu tine
Schimbăm în bine răul și dăltuim destine...
Să nu-mi pleci, Poezie, vreodată înspre nord,
Rămâi unde ți-e locul, de când mă știu, în cord!
poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre poezie
- poezii despre lumină
- poezii despre vânt
- poezii despre viață
- poezii despre versuri
- poezii despre tăcere
- poezii despre stele
- poezii despre schimbare
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.