Refugiată în România

Cum pot să mă apăr de absurda urgie?
Acasă, părinţii plângând i-am lăsat...
Dorit-au să moară pe scumpa lor glie...
Copilul, în braţe, l-am luat şi-am plecat.

Cu lacrimi de înger, cel mic mă întreabă:
,, De ce astăzi tati nu este cu noi?"
Îi răspund că are, la servici, multă treabă...
Cum să spun c-a plecat la cumplitul război?

De i-aş zice, cum, oare, ar putea înţelege
Un puşti care are are doar câţiva anişori
Că-n Ucraina domneşte a păgânilor lege,
Ai ţărilor noastre, eterni dictatori?

Am trecut astă-noapte, cu copilul de mână,
O graniţă plânsă, către oameni frumoşi,
Care vor armonie în Ţara Română.
Ne-au primit cu pachete, covrigi şi gogoşi.

Românii sunt buni, ne rugăm împreună,
Nici ei nu-nţeleg de ce vrea să murim
Acel,, om" cu o minte deşartă, nebună.
Cât am vrea să putem în ochi să-l privim,

Să-i zicem că ruşii de rând nu au vină,
Că pace-şi doresc, nu moarte şi chin
Sunt oameni ca noi, vor pace, lumină,
Că războiul acesta şi lor li-i străin!

Nu ştiu ce-i acasă, nu ştiu dacă mama
Şi tata sunt bine, dacă azi mai trăiesc...
În genunchi ne rugăm, în suflet simt teama
Că mor şi n-apuc să le spun că-i iubesc.

Nu ştim de vom prinde şi ziua de mâine,
Nici paşii pe unde târziu ne-or purta,
Dar ştim că românii ne-au dat casă şi pâine
În clipele grele. Şi nu vom uita!

poezie de Marilena Răghinaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!