Umbra...

Tu ești ciudat. Dar cine nu-i ciudat
Și cine primul nu aruncă piatra
În adevarul, care pleacă la mezat
De soartă dus. Să-l dea dejeaba, loatra...

Pe drumul colbuit, ca un fior
Se scurge umbra ta. In departare
Albește silueta altui dor
Scăldat în nostalgie care doare...

Iar păsări albe cad din cerul plat
De-a lungul conștiinței tale triste
Și cărăruia, care cheamă la mezat
Tresaltă nevoind să mai insiste

O liniște se lasă de neant
Peste faptura ta și umbra umbrei tale
Și nici un om pe cât de cât pliant
Pe dealuri nu se vede. Nici in vale

Iar tu... Ciudat... Dar cine nu-i ciudat
În zilele acestea consistente
Când însăși viața-i scoasă la mezat
Iar morțile sunt tot mai insistente.?!

Mai pleci și mai revii ca-n alte dăți
Ca-n alte ipostaze circumstante
Să poți cutreera pustietăți
La braț cu stări la fel de relevante

Cu tine însuși, atacat intens
De toate nebuniile epocii
În care te-ai născut și-n care dens
Ai rupt ecou din anturajul vocii

Cu care inzestrat pentru Cuvănt
Plăteai mereu tributul nebuniei
Când rupt ca un anteu de la pamant
Când zmuls din decadența veșniciei

Și-atîta tot... Nimic mai mult, nimic
In jurul tău numai nimic și periferic
Nici o lumină nici un soare cât de mic
Doar tu și umbra ta. ȘI intuneric...

poezie de Iurie Osoianu (31 ianuarie 2021)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!