De-aş fi piatră de pe râu...

Spune-mi stâncă cum de poţi să nu plângi când bate vântul şi te calcă în picioare şi zăpada şi pământul?
Nu te-am auzit ţipând, nici n-ai blestemat destinul, că n-ai lacrimă şi gând şi nu ştii ce e veninul.
Nici iubirea nu o ştii, nu o simţi, când floarea stâncii îşi înfige rădăcini chiar în colţii tăi, adâncii...
Ploile te spală-ades, vremea te mai şlefuieşte, dar tu taci cu înţeles, cum, pe mal, tace un peşte...
Nu te răzvrăteşti când paşi te lovesc cu duşmănie, stai cuminte şi ne laşi să dăm drumul la furie...
Pe sub ape te răsfeţi, când te mângâie izvorul, ai atât de multe vieţi, dar nu ştii ce-nseamnă dorul...
Ştiu, că în tăcerea ta, şisturi cristaline cântă şi numai tăcerea mea, în tăcere îţi cuvântă...
Noi ne-asemănăm cumva,-n miezul tău dospesc cuvinte, cum în poezia mea sunt tăceri ce ştiu s-alinte...
Şi răbdăm orice sudalmă, orice gând de neiertare, doar că tu nu simţi nimic şi pe mine-orice mă doare...
De-aş fi piatră de pe râu, aş avea o veşnicie să-mi ţin versurile-n frâu, să rămână-n poezie...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!