Consolarea marinarului

Într-o noapte se-apropia un urgan,
Valurile nu erau valuri, erau munţi,
Iar Barney Buntline, dându-şi cu părerea,
I-a spus lui Billy Bowline, "Hei, Bill, m-asculţi!?
Se-abate-un vânt tare din nord-vest,
Ciuleşte urechea! Auzi cum îşi croieşte drum?
Domnul să-i apere! Cât ghinion pe capul
Nefericiţilor de pe uscat acum.

Pentru fraierii care locuiesc în oraş
Viaţa e un continuu handicap,
Tremură-n paturile lor de teamă
C-o să le cadă acoperişu-n cap.
Cât ne invidiază! Ajunşi la aman,
Ar vrea să fie-n locul nostru, marinari,
Pentru c-atunci când e furtună
Noi stăm deasupra apei, pe ocean.

Nu mai vorbesc de cei care pleacă
La muncă-n zori, slujbaşii,
Şi se întorc seara trudiţi acasă
Să-şi distreze nevestele şi copilaşii;
În vremea asta, Bill, eu stau pe punte
Şi lenevesc fumând nepăsător,
O, Doamne! Câte ţigle, câte hornuri
Zboară-acum în jurul lor!

Auzi apoi adesori de fel de indivizi
Doborâţi şi schilodiţi pe la răspântii
De trăsuri căzute-n şanţuri
Sau, la Londra, ucişi de tâlhari şi de incendii.
Ştim prea bine la câte riscuri se expun
Oamenii de pe uscat, de la nobili la zidari;
Aşadar, Bill, să mulţumim lui Dumnezeu
Că suntem marinari."

poezie de Charles Dibdin, 1768 – 1833, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!