Altă scrisoare către Adrian Păunescu

Noi ne cunoaştem din copilărie,
De la-nălţimea troscotului bont,
Ne-a luminat aceeaşi apă vie
Şi am râvnit acelaşi orizont.

Acum, m-am hotărât să-ţi scriu aceste
Cuvinte, ca unui duşman de rând,
Să te condamn şi să-ţi mai dau de veste
Că te voi părăsi foarte curând.

Mi-ar fi plăcut să fii poet şi-atâta,
Să nu te văd prin ţară fără rost
Cum faci dreptăţi, cu lacrima şi bâta,
Şi-n geniu vrei să-l schimbi pe omul prost.

Cu haina ta de lucru, la recepţii,
Cu fracul, în grădină, când o sapi,
Te ponegresc şi bunii, şi inepţii,
Te judecă şi medici, şi satrapi.

Nişte tembeli ţi-au zis poet de curte,
Doar pentru că intrai în dialog,
Aici, acasă, nu pe unde scurte,
Cu fostul lider şi-i spuneai "Vă rog!".

De ce, prin asta, ai făcut dreptate
Şi-ai scos nevinovaţi din puşcării,
De ce te-ai tot băgat, hulit, în toate,
Când doar pe tine te puteai iubi?

Rezervă-ţi altă soartă, măi băiete,
Măcar la bătrâneţe fă ce-ţi spun,
Mai lasă-ncăierările concrete
Şi trage-n cer cu marele tău tun.

Nu vezi că te-au uitat aceia care
Te convingeau să rişti şi chiar să mori,
Ca să-i ajuţi cumva pe fiecare,
Şi nu-ţi mai sunt nici c-un cuvânt datori?

Nu-mi face teorii inteligente,
Cum că substanţa operei întregi
De speculaţii şi de sentimente
E chiar aceea că îi înţelegi.

(...)

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!