Poveste

Când privesc înapoi parcă mă văd cântând.
În camera aceea lungă şi caldă era întotdeauna linişte.

Impenetrabili, credeam noi, pereţi
Întunecaţi de scuturi străvechi. Lumina
Strălucea pe capul unei fete sau pe membrele tinere
Nepăsător desfăcute. Şi voci scăzute
Se ridicau în tăcere şi se pierdeau parcă într-o apă.

Da, fiindcă totul era călduţ ca o mână,
Dacă unul dintre noi trăgea draperiile,
O ţesătură de apă se desfăşura neglijent afară.
Uneori se strecura vântul, răsucind flăcările,
Şi umbre ghemuite se aşezau pe pereţi,
Sau un lup urla-n noaptea vastă,
Şi, simţind carnea înfiorându-se, ne strângeam unii în alţii.

Dar pentru o vreme dansul a continuat –
Aşa mi se pare mie acum:
Forme mişcându-se cu încetinitorul prin
Plasa ochiurilor de lumină de pe podele.
Ar fi putut continua, ca un vis, la nesfârşit.

Dar între un an şi următorul – a bătut un altfel de vânt?
Ploaia a măcinat în cele din urmă pereţii?
Boturi de lupi au împins grinzile căzute?

A trecut atâta vreme.
Dar uneori îmi amintesc camera cu draperii
Şi aud cântând îndepărtate voci tinere.

poezie de Doris Lessing, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!