Meditaţie echinocţială 77

Trec anii prin viaţă şi viaţa prin ani,
le simt înlăuntru dansând împreună
pe vatra de lavă din mitici vulcani,
când timpul iertării începe s-apună.
Mă-aşez pe un brâu de tăcere uitat
în vagi amintiri refuzând mai vină
la uşi redeschise cu vechiul păcat
adus către seară de-o mână străină.

Şi caut răspunsuri prin anii pierduţi
în reci neuitări ce mă ţin încă-aproape
de umbrele celor de-a valma trecuţi
cu luntrea pe ţărmuri lipsite de ape.
Prieteni cândva, sau duşmani de temut?
Ce cruntă-i această firească-ntrebare! –
se surpă cu zgomot pe cugetu-mi mut
credinţele surde călcate-n picioare!...

Aud, când privesc detaşat spre trecut,
Chemări din neant, retrezite la viaţă,
cu vagi amăgiri dintr-un zvon neştiut
venind peste vântul ce-mi bate din faţă.
Pe toate le-ascult, când vin deodată,
cu voci retuşate în zeci de jargoane,
pe-o scară de timp, de-a latul gradată,
cu semne anume, de pus în pripoane.

Şi-alerg deîndată cu gându-napoi,
ajung obosit într-o lume trădată
în care prieteni mai vechi sau mai noi
la bârfe străbune cu toţii fac roată.
Prieteni de ieri, sau prieteni de azi,
şi rude de sânge, cu zâmbete sparte,
vă simt peste vreme ca simpli nomazi
ajunşi în amurgul cu roade deşarte.

poezie de Corneliu Neagu din revista Confluenţe Literare, ediţia din 09.03.2021
Adăugat de ugalen
Votează! | Copiază!