Sonetul 113
De când m-am dus, ochiul în minte crede
Și el, ce mă-ndruma pe calea mea,
În parte-i orb și doar în parte vede,
Dar, practic, să perceapă n-ar putea.
Că nicio formă-n inimă nu duce
De pasăre sau floare sau model;
Nimic nu poate mintea să apuce,
Iar ce-a privit nu zăbovește-n el.
Căci tot ce vede, lucruri dulci, amare,
Făpturi plăcute sau hidoase rău,
Noapte și zi și munte, dar și mare,
Corb, porumbel, le schimbă-n chipul tău.
Și neputând mai mult, plină de tine,
Mintea îmi face ochiul de rușine.
poezie clasică de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoș
Adăugat de Octavian Cocoș
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre rușine
- poezii despre păsări
- poezii despre porumbei
- poezii despre ochi
- poezii despre noapte
- poezii despre munți
- poezii despre inimă
- poezii despre flori
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.