Din temerile mele. Poezie în vreme de plandemie

De teamă de prezent, de teamă,
S-au năruit cetăţi la mine-n gând,
Mai naşte-mă o dată mamă
Şi linişte mai dă-mi ca oarecând.

Opriţi acest concurs sinistru
Cu frici iraţionale-n pandemie
Întreabă-l, tată, pe ministru
Când se sfârşeşte-această comedie.

De sănătatea locului acesta
Să ne-ngrijim cu tot cu zăcământul,
Căci până se va încheia şi pesta
Mă tem că ne va vomita pământul.

Atâţia "suferinzi" bolesc impresii
Şi temere de "boli" fără scăpare,
În secolul acestor mari concesii
Ajungi să nu mai crezi că altul "moare".

Suntem actori ai unei drame proaste
Şi zilnic îmbrăcăm un tragic rol
Lăsaţi cortina peste-această oaste
De sceleraţi lipsiţi de self-control.

Pericolul de-alienare creşte
Cu cât privim nepăsători sceneta,
Regizorul din umbră tâlhăreşte
Opriţi vă rog de-acuma şi planeta.

Vreau să cobor la primele ninsori
Azilul de nebuni mă copleşeşte,
Spre Andromeda plec fără scrisori
În calea mea minciuna se sfârşeşte.

Acolo-ajuns, mă ia în pântec mamă
Şi naşte-mă spre-o viaţă mai frumoasă:
Să nu mai gem, să nu-mi mai fie teamă –
Atunci voi şti c-am revenit Acasă!

Iar tu, femeie, unică mireasă
Cu pruncii noştri strânşi într-un sărut
Să-mi fii printre străinii-aceştia: casă,
S-o iau încrezător de la-nceput.

Să-mi fii, tu, virus, şi bacterie, şi moarte,
Să-mi stai în sânge nesfârşit sindrom,
Să îmi semnezi spre galaxie paşapoarte,
Să-mi fii în carne dumnezeu şi om!

13 decembrie 2020

poezie satirică de Cătălin Varga
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!