Uraganul

Spre-asfinţit, la orizont, o linie-argintie,
Parcă din cea mai neagră beznă apărută,
Scânteind ca sabia lui Azrael,
Semnalizând o răfuială, o dispută:

Tot mai ameninţătoare întunecimea s-a-încruntat,
Apoi s-a albit linia, înfricoşătoare ca un şarpe.
Toţi cei care-o priveau ştiau bine prevestirea-aceea –
Simţeau că uraganul este foarte, foarte-aproape!

Până la bompres talazurile s-au înălţat,
Cei mai bravi au devenit smeriţi ca preoţii;
Tunetele se-apropiau învolburând oceanul
Cu rânjete mai fioroase c-ale morţii:

Velele şi straiurile fâlfâiau rupte-n două,
Catargele şi vergile gemeau fenomenal,
Cerul, negru ca smoala, se-apropia de ape
Se-avânta până la cer catargul principal.

Dincolo de etravă arborele prova a zburat,
Cordaje şi palancuri erau împrăştiate peste tot;
Nava-n tangaj lovea cu fruntea-n valuri –
Toate scârţâiau, marea fierbea dezlănţuită,-n clocot!

În mijlocul acelui vârtej sălbatic, al acelui haos,
Deasupra şi-n jurul meu doar disperarea şi disperaţii –
Braţe chinuite şi feţe gâfâind în căutarea unei guri de aer,
Şi înecul, şi înecaţii!

poezie de Charles Swain, 1801-1874, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!