Casa străbună

Rămasă neatinsă-n mintea mea,
străbuna casă-n care m-am născut
cu amintiri mă cheamă în trecut
s-o mai revăd cum o ştiam cândva.
Dar de mă-ntorc acolo, uneori,
în locul ei găsesc o altă casă
ce se înalţă mult mai arătoasă,
însă răceala ei... îmi dă fiori.

Ai dispărut şi tu, iubită mamă! –
te-ai dus precum copilăria mea
şi mă priveşti acum de undeva
când dorurile mele te recheamă.
Betoane grele-au invadat grădina
iar pomii strânşi în ele se sufocă,
coroana lor se-ntoarce echivocă
să caute-ntre ziduri reci lumina.

Au fost sădiţi de tata-n clar de lună
căci ziua-ntreagă nu era pe-acasă,
pleca la muncă să avem pe masă
ce trebuia..., pentru o viaţă bună!
Tu, mamă, l-aşteptai cu masa plină
şi îl priveai cu ochi adânci ca marea,
ca să-i alungi din cuget întristarea,
în suflet să-i aduci numai lumină.

V-ati dus, şi el şi tu, iubită mamă!...
şi fraţii mei, apoi, în urma voastră,
doar eu, rămas pe-a timpului fereastră,
mă-ntorc acolo bântuit de teamă.
Privesc din drum şi mă întorc grăbit
plângând copilăria mea trădată
şi casa părintească dărâmată,
neştearsă umbră-n sufletu-mi rănit.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!