Primăvara

Fusese o mocirlă de zăpadă
Pe cale de topire
Şi noroi,
Care curgeau la vale în şuvoi.
Dar într-o săptămână vântul
A însănătoşit pământul.
În tranşee

Cămăşi spălate s-au întins la soare,
Prin colţuri de traverse,
Pe banchete,
Zvârlite la-ntâmplare.
Lucesc metalic tuburi de cartuşe,
Baionete
Şi-n dezordine
Pe jos, îţi stau în cale
Saci de merinde, sape şi mantale.

Căci noroiul lacom s-a zbicit
Şi-a devenit,
Cu urmele-ntărite de bocanci,
O panglică de galbene tipare.
E soare.
În gropile adânci,
În care nu intrăm decât pe brânci,
În gropile întunecoase, greu mirositoare
Şi încă pline de noroi,

În care am bolit întreagă iamă,
N-a mai rămas nici unul dintre noi.
Ca nişte bolnavi pe o terasă de spital,
Atâta cât permite şanţul.
Soldaţii palizi au ieşit la soare
Şi fericiţi ei se salută cu surâsuri:

E soare,
E peste tot o albă şi fragilă sărbătoare
Timpurie,
Căci până şi taluzul galben râde
Cu aere de aur bolnav de anemie.
Pe umerii-mbrăcaţi de dealuri
În verde crud, minor,
Pe văi care se-aleargă şi se-alintă
Cu rotunjimi de valuri,
Peste pădurea totuşi înnoită,
Ori cât de înnegrită,
E o ploaie delicată de lumină.
În umbră pete-ntârziate de gheaţă
Par ţipete.
Iar printre pietre umede,
Sclipeşte proaspăt apa răului în vale,

Pe când pe povârnişurile goale
Au apărut poteci nebănuite
Şi-atâtea lucruri noi de sub zăpadă,
Căci sub imponderabila grămadă
De raze înmuiate, întregul peisaj
Ca un convalescent lungit pe spate,
Zâmbeşte către soare, mulţumit.
Prizonier,
Eu mă întreb zâmbind cum aş putea să fac
Să mă lungesc puţin
Pe coasta dulce şi concavă
De pare o pânză verde de hamac.
Un camarad stăruitor mă cheamă
Grăbit, nervos,
De teamă
Să nu-nceteze până vin prin şanţ
Miraculoasa scenă:
La doi paşi de tranşee,
Pe coasta lină,
Un soldat îşi coase haina ruptă
Şi infinit nepăsător,
Aşa cum stă greceşte,
Din când în când şi-ntoarce faţă suptă
Spre cer, spre soare
Şi zâmbeşte
În ploaia ireală de lumină.
Ascunşi în şanţ, soldaţii îl contemplă
Înspăimântaţi de alba nebunie,
Râzând cu prea multe mişcări nervoase.
Şi-n timp ce omul coase,
Preocupat de-acum de amănunte
Ei îl văd în fiecare clipă
Cum cade, dur plesnit în frunte.

Dar ca pe tavă,
În iarbă
La douăzeci de paşi apare
Un cap bălai de neamţ sfios, cu barbă
Şi cu mustăţi de fire de otavă.
Se uită cu ochi vii, la cel pe care cad
Atâtea raze calde
Şi râde luminos,
Cu faţa înflorită
Stupid de fericire:
"Die
Sorine,
Kamerad!"

poezie celebră de Camil Petrescu
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!