Rezervaţia de zimbri

O mie de ani, vînătorii zeloşi
Vînatul suprem al pădurii-l vînară
Nu porci, căprioare, fazani şi cocoşi
Ci zimbri, că ei sînt pe stema de ţară!

Măreţ animal este zimbrul cel mut!
O mie de ani de săgeţi şi rafale
Dar el, melancolic, ca şi la-nceput
La nimeni nu-nchină puterile sale.

Cu milă priveşte spre brazda de plug
Spre ieslea lui tremură botul şi nara
Mai bine vînat decît vită în jug
Căci zimbrul nu ia de la alţii povara.

Pe sine se poartă în negre păduri
Şi tropotul lui grea furtună anunţă
Şi-şi duce lumina în ochii lui puri
Şi tropot de zimbri viţei în sămînţă.

Mai bine trăiesc liniştiţii plăvani
Furajul la iesle într-una le vine
Decît cel gonit de o mie de ani
Decît cel purtînd libertatea în sine.

Măreţ animal şi podoabă de preţ
El linişte n-are, nicicînd şi niciunde,
Din simplul motiv că e-atît de măreţ
Că el nicăieri nu se poate ascunde.

Şi el nici n-a prins păcătosul învăţ
Să stea-n colivie, bîrlog sau în cuşcă.
Decît să-i miroasă a bici sau a hăţ
Mai bine-a săgeată şi-a a strigăt de puşcă.

Dar, dup-o mie de ani de coşmar
Se şterge surîsul şi doliul se leagă
Pe-un munte în Haţeg, în codrul bizar,
Rămîn zece zimbri, din rasa întreagă.

Vînat fără milă, stingîndu-se lent
Frumosul din stemă abia mai tresare.
Acum, l-a votat un întreg parlament
Să fie-apărat sub pedeapsa cea mare.

Nepoţii acelor zeloşi vînători
Îl roagă pe zimbru să se înmulţească
Dar el ar muri şi de-o mie de ori
Decît înc-o dată un zimbru să nască.

Sătui de prigoană, cu un muget absent,
Abia de mai pasc şi mai leorpăie apă
Şi nici nu le pasă că un parlament
Bătrîna lor rasă ar vrea s-o re-nceapă.

Destul hăituiţi, zac în mare plictis
Nimic nu-i irită – sînt parcă strigoii
Pe care o mie de ani i-au trimis
Să-ncarce de-o nouă revoltă şi boii.

Greoi cum sînt ei, ca surparea de zid,
Chiar viaţa şi-ar lua-o, dar nu au unealtă.
Şi-atunci stau cu-ncetul şi se sinucid
Nici ochii, spre umbra cu arc nu-i mai saltă.

Şi cîntă ce cîntă acei ce-i păzesc:
"Ridică-te, zimbru, tradiţie sfîntă!"
Dar pofta s-a stins: în mileniul cîinesc
Degeaba al zimbrilor imn li se cîntă.

Ei nici nu mai cred că există vreun om.
Sătui de prigoană, aşteaptă un glonte.
Blocaţi în pădure, în ultim sindrom
Li-i moartea plăcere şi viaţa un front e.

Şi stă rezervaţia ca un azil
În care nimic nu mai vrea să se nască
Şi zimbrul e, astăzi, cu voia, steril
Şi poartă o faţă de vită, ca mască.

Destul l-au belit, l-au ucis, l-au gonit!
Destul i-au tăiat din copite cu coasa!
Colos mineral, zace zimbrul scîrbit
Strivindu-şi în sine jignirea şi rasa.

Şi mugetul lui, ca de vechi patefon,
Abia mai ridică suflarea bolnavă.
I-au tras şi lumină, i-au pus telefon,
Dar zimbrul, cu vremea, devine epavă.

În grevă, celulele sale s-au pus
Şi creierii lui sînt uscaţi de prigoană
Puteri ca să pască aproape că nu-s.
Şi paznicii-i dau apă dulce din cană...

Se roagă de el, dar se roagă-n zadar
Sînt gata să-l lase să fugă, dar zimbrul
S-a tras şi din stemă, s-a tras din ziar
Şi pleacă, tăcut, şi din ultimul timbru.

Rugina, pe puştile morţilor vechi
Cît molia este, pe arc şi săgeată,
Dar zimbrii păstrează distante perechi
Şi nu vor mai fi pe aici niciodată.

Se stinge un neam, chinuit mii de ani,
Un neam luminat şi puternic şi mîndru.
Jignit de duşmani, ieftinit de plăvani,
Se-nchide-n afară şi fuge-năuntru.

poezie de Adrian Păunescu
Adăugat de Vladimir Potlog
Votează! | Copiază!