Mai vie ca apa

Eu vin din tăcerea,
în care, doar Luna
Îmi scrie cu vise
şi stele, postuma,
Şi vin din tăcerea
în care, luceferi
Se-aşează pe umeri,
să poţi să-ţi acoperi
Şi trupul; şi umbra;
şi mintea discretă,
Pe tine, cea simplă.
Nicicând, o cochetă.

Eu sunt tot aceeaşi,
niciodată la fel,
Mai lină ca apa,
ce'n traiectu-i rebel
Tot sapă(şi sapă)
într-un mal de cuvinte
Să-şi poarte izvor,
mai presus de pendinte,
Şi-alină-însetare
şi dorul de-agape,
Nicicând prea departe,
nicicând prea aproape.

Eu vin de niciunde
şi mă-ndrept nicăieri,
Sunt infima lumină,
'ntr-un coş de poveri,
Port sandale de zlac
cu barete de vânt
Ce au talpă de rouă,
îndestul pre pământ
Am merinde să dau,
şi merinde să ţin,
Cât, cu-aducere-aminte,
mă rog şi închin.

Amintirea mi-e casă;
şi pat; şi condei,
Cu speranţa, că'n toate,
se află temei
Că abisul e valea,
în care cobori,
Cât să capeţi elan,
ca să mângâi alţi nori.
Şi, că-n capăt de sfori,
este tot Dumnezeu
Ce împarte cu rost.
Când mai bine, când greu.

Nu mi-i sete de damnă,
nu mi-i foame de frig,
Vreau tăcerea-n cuvinte
să mai ştiu, să mai strig,
Cât (mai vie ca apa)
din iubire-mi fac dig!

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Votează! | Copiază!