Testament
Mă cârpesc cu vorbe, cu substantive,
îmi cos rana cu un verb.
Nobile paleative
de serv.
Îți scriu cu trupul meu viața
și mersul stelelor ți-l scriu.
Vocala cea mai lungă este ața
în care mortu-l cos, de viu.
Căci trebuie să dăm și mărturie,
altfel nimica n-ar mai fi,
în dulce scriere târzie
ținând alături morții și vii.
Tu ombilic din care curge
vorbirea numai altor guri
fără să știm unde ne duce
în care dalbe viituri.
Încât nu știm cine trăiește -
cuvântul poate, poate trupul.
Zăpada albă, Doamne, poate,
sau urma-n ea, pe care o lasă lupul...
poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de MG
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre viață
- poezii despre alb
- poezii despre zăpadă
- poezii despre vorbire
- poezii despre verb
- poezii despre testament
- poezii despre superlative
- poezii despre substantiv
- poezii despre stele
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.
Unele dintre comentariile pe care le-ați adăugat în ultima lună au fost eliminate, nerespectând Regulamentul. Pentru a evita o suspendare a dreptului de a scrie comentarii, este recomandat să respectați regulile și să nu vă angrenați în certuri sau alte discuții care derapează.