Lidice
Îți amintești, Ioane? Era iarnă.
Zăpada încapuse-ncet să cearnă
tremurătoare, în întreg văzduhul,
fulgi uriași, legănători, ca puful.
Lăsasem Praga-n urmă, -n dimineața,
cu turlele topindu-se în ceață.
Tăia mașina câmpu-ntins ca tava.
Sclipi la dreapta Morawska Ostrava.
Spre Lidice goneam. Nu întrebam
nimic nici unul. Ne uitam pe geam
cum rînd pe rînd zburau în urma noastră
cîte un sat, cîte-o pădure-albastră.
Războiul se sfîrșise. Unde ieri
călcase tancul, azi treceau mineri
și, peste codrii destrămați, domoale
suiau păduri de fumuri, din furnale.
Goneam spre Lidice, cînd, fără veste,
mașina străbătu șoseua, peste
zăpezile zburătăcite-n stol,
trecu pe cîmp, făcu un scurt ocol
și se opri. Ce e? Am prins să-ntreb.
Ce căutăm aici pe cîmpul sterp?
(Spre Lidice mergeam.) De ce-am oprit?
... Spre călăuz priveam nedumerit.
Aicea e! răspunse. Fără rost
Priveam în jur. Și Lidice? A fost...
... L-a ras din temelie Hitler. Satul
aici a fost de-a lungul și de-a latul.
Privirăm pînă-n zare amîndoi:
țesea ninsoarea, harnic, pînze moi.
Pustietate. Corbi. Pomi arși. Și vîntul.
Sub noi, un sat întreg și-avea mormîntul.
Și-n tot acest pustiu, un mic muzeu.
Întrarăm toți: tu, cehul și-apoi eu.
Ce-a mai rămas e ceea ce se vede!
Ne aplecarăm muți către perete.
Sub sticlă, -ntr-o cutie adunate,
un pumn de lucruri mici, carbonizate:
un toc, un ban, o zgardă ruginită,
un fluier sfărîmat de dinamită.
o clanță, niște ochelari betegi,
de sîrmă, pentru ochii de moșnegi,
o verighetă neagră, de aramă,
un tîrnăcop, un degetar, o ramă...
Și, într-un colț, sub sticlă, lîngă ușă,
două patine mici și o păpușă...
Vîrîsem unghiile-n carne-adînc...
Lacrimi veneau dar nu voiam să plăng.
Ningea. Voiam să ies. Priveam spre tine.
Dar mă țineau micuțele patine.
Ningea. Patinele... ce-ar mai sclipi,
De-ar fi, ca altădată, -n sat copii!
Privirăm călăuzul. Nu plîngea.
Mîna-i, arzînd, pe-a noastră o strîngea:
- Tovarăși... N-am mai spus niciun cuvînt.
Un zid eram toți trei și, peste vînt,
peste zăpezi, peste pustietate,
suiau din ura noastră ziduri late,
ne-nvinse ziduri, mari pereți de ură,
crescînd din noi ca o semănătură,
și înfrățite cu-alte ziduri dese
din ura lumii rodnică purcese.
Ca niște fierăstraie mari de piatră
tăiau văzduhul, înălțîndu-și vatră
mai vie decît satele distruse
din Lidice-n pămănturile ruse.
Cît munții lumii, zidurile grele
Luceau sub geana roșiei noastre stele.
Și-am pus de strajă ura, să vegheze
Din colți de cremeni, sus, pe metereze.
Ningea mereu. Dar ți-amintești, Ioane?
Pe cîmp eram nu trei, ci milioane!
poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre zăpadă
- poezii despre sat
- poezii despre păduri
- poezii despre patinaj
- poezii despre ninsoare
- poezii despre încălțăminte
- poezii despre verighete
- poezii despre trecut
- poezii despre stele
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.
Unele dintre comentariile pe care le-ați adăugat în ultima lună au fost eliminate, nerespectând Regulamentul. Pentru a evita o suspendare a dreptului de a scrie comentarii, este recomandat să respectați regulile și să nu vă angrenați în certuri sau alte discuții care derapează.