Se-nchină cu dreapta castelelor de nisip
(Servește, duminica
nu am să fiu acasă!)
Revăd în crucea trupului tău
rochia pe-atunci înflorată.
Miroase a vară și lapte
când îți împarți universului durerile
cu frunți de zmeie și sprâncene de zefir.
Râzi cu neliniștea ușor săpată
în riduri și cearcăne, te rogi,
cum te mai rogi, femeie
ca a treia născută să nu împartă
felii de tort și confetti întâilor îngeri.
Îți strângi copila și alergi
cu soarele-n piept și furtuna în ceafă
până la coada curcubeului
să-i pui pe buze lacrima seninului
un bob de rouă pe tipsia norocului.
Să nu te cerți, femeie!
Ai făcut ce-ai putut!
Are ochi negri și vise devoalate.
Înșiruie zmeiele pe semicercuri de lună.
Se-nchină cu dreapta castelelor de nisip.
Își toarnă pe-ascuns din clondirul ploilor.
Pune piedică plânsului zgomotos din adâncuri.
Încă nu știe să vorbească,
scrie tăceri cu dată fixă.
Mamei mele, Maria-Mioara
poezie de Iolanda Șerban
Adăugat de Ioana Manolache
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre îngeri
- poezii despre vorbire
- poezii despre visare
- poezii despre tăcere
- poezii despre timp
- poezii despre sprâncene
- poezii despre râs
- poezii despre rouă
- poezii despre rochii
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.