Viii şi morţii

O regulă te-ndeamnă să nu scrii
Decît de bine despre vii,
Că lucrurile judecate
Trec pentru tine-ntre păcate.
Porunca e să rabzi din greu,
Că judecata-i a lui Dumnezeu.

Tot regula te-ndeamnă să te porţi
Sfiios, cuviincios şi cu cei morţi.
C-au apăsat, c-au prigonit
Stăpînii timpului, trăit
În plînsete şi suferinţă,
Tu întăreşte-te-n credinţă
Şi rabdă aprig, semenule meu,
Că-i pedepseşte bunul Dumnezeu...

De altfel dogma-nvaţă pe mişei
Că orice stăpînire-i de la El,
Că focul, sîngle şi fierul
I le-a trimis spre pocăinţă cerul,
În numele săracului Hristos,
Şi că s-a-nvrednicit de ele cu prisos.
Îngenuncheat, bolnav şi mut,
E singurul tău merit cunoscut,
Şi pocăinţa ta îndătinată
E singura şi marea ta răsplată.

Deci morţi şi vii s-au înţeles
Să ocolească orişice proces,
Şi unii pe ceilalţi îi spală
Cu un principiu mistic de morală,
Şi adevărul, astfel, îl înşeală,
Ca nu cumva să iasă la iveală.
Minciuna şi făţărnicia
Şi-asigură atotputernicia.

poezie celebră de Tudor Arghezi din VERSURI - 1980 (1963)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!