Cântec de lună nouă
Incet, sub pașii ceasului venit,
se sterge, sur, noptirea-albastră
... și tot mai e ceva neîmplinit
și singur, în iubirea noastră...
Poate că doina asta veche
tăcerile le cerne rând pe rând,
de iți răsuna în ureche
pe după ceturi luna lunecând
Neliniști vechi, și glasul lor hoinar
spre neștiut încet ne mână
Ne-oprim o clipă... apoi mergem iar
prin ceața uda, mână-n mână
și văzul tău pe piept imi suie
ca un păianjen beat. și nu imi spui
că mi s-a prins surâsu-ți amărui
de buze, fața amăruie
Chemările ne scutură în sân
durut zornăitoarea salbă...
...........................
Și de-aș fi fost copac bătrân, bătrân,
tu ai fi fost o frunză albă
sau poate înserarea.
poezie celebră de Nichita Stănescu din Argotice (1955)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre urechi
- poezii despre tăcere
- poezii despre seară
- poezii despre păianjeni
- poezii despre muzică
- poezii despre iubire
- poezii despre frunze
- poezii despre copaci
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.