Într-un oftat de libertate
În ploaie regăsesc ceva, un fum ascuns, nedescifrat,
Un alt pământ de undeva și-un văl de nimeni admirat,
În ploaie, gustul verii rupe ultimul frunzet pătimaș,
Și bolta pare, că se umple, cu toamna rece din oraș.
Pe străzi, copacii se aprind în mers de horă monotonă,
Stindarde-n frunze brumării au calea lor neuniformă,
Se duc în întuneric jalnic, când în amurg e solul vechi,
De toamnă și de vorbe calde, venite încă la priveghi.
Priveghiul frunzelor se naște în Templul toamnei ruginii,
Și ochii negri, și albaștri, își plâng de dor, de-ai lor copii,
Aceste frunze dezolate, cu soarta lor tremurătoare,
La mijlocul morții uscate, în verzi lumini roiesc sub soare.
Ca neam din neamul cel ales, frunzele de om se țin,
Neavând un zbor, de recules, nu plâng, ci tremură puțin,
Ca firele de viață scurtă, în lunga lor desfășurare,
Înmuguresc noua cohortă, luând a pomilor culoare.
În ploaie regăsesc o frunză, căzută e în apa vie,
Învăluindu-mă pe mine, în viața ei de sihăstrie,
Rămân în apa curgătoare, în cercul frunzelor mirate
De-atâta cer, ce se prelinge, într-un oftat de libertate.
poezie de Lilia Manole (3 august 2016)
Adăugat de liliamanole
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre frunze
- poezii despre toamnă
- poezii despre zbor
- poezii despre viață
- poezii despre copaci
- poezii despre întuneric
- poezii despre verde
- poezii despre vară
- poezii despre plâns
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.