De vorbă cu mine

Mă tot uit ca-n vis la el
Ferit de-ale lumilor cuvinte
Şi-l strig mereu ca pe-un rebel
Ce nu mai vrea să mă alinte.

Încerc cu teamă-a-i asculta
Impertinenta-i gângurire
Crezând că poate va-nceta
Să se scalde-n tânguire.

Îl caut prin miile de "mine"
Un's-ascund suspinele
Căci zadarmic iarăşi vine
Să-arunce-van ruşinile

Ca s-alung a sa sfială,
Îl aşez la masa mică
Cu faţa ruptă, din croială
C-un taburet ce se ridică.

Cuprinde-ncet cu mâinile-amândouă
Cana neagră de cafea
Să nu îi văd ochii plini de rouă
Sau cum soarbe vechi din ea.

Asurzit de ticăitul rece
Al clipei ce moare renăscând,
Zboară-mi iară vorba dulce
Spre cel ce tace ca-n mormânt.

Deodată, printr-o tresărire
Îşi varsă cana de cafea
Văzând o mică licărire
Sperând, în inima mea.

Licărirea ceea mică
Se transformă pâlpâind,
Spulberând orişice frică,
Într-un foc, de viaţ-arzând.

Noi, scăldaţi doar în lumină
Ne cunoastem, în sfârşit
El e eul meu de vină
Eu sunt el, ce n-a murit.

poezie de Bogdan Romanescu din volumul "Ceas gemând" (decembrie 2019)
Adăugat de lbdus
Votează! | Copiază!